Politicieni ca-n Republica Moldova nu mai găsești.
Aceștia sponsorizează companii private, inclusiv de telefonie mobilă, srl-uri muzicale și alte dughene, care îi aduc la Chișinău pe „Scorpions”, Iglesias, Kaas, Kutugno și toți primadonii din străinătățuri.
Sub veșnicul patronaj al lor, al superaleșilor neamului nostru.
Mol-do-ve-nesc. Sintagma le aparține!
Îi aduc pe cei de peste mări și țări, dar preferă să facă rating politic și pe seama artiștilor autohtoni răposați.
Înmormîntările acestora, din Fondul de Rezervă al Guvernului, sunt ample acțiuni de Propagandă mediatică ale unui sau altui lider de partid. Ca de obicei, ale unuia și aceluiași lider, tot el și cap de guvern în împărăție.
Cazul Mariei Bieșu este cel mai recent.
În 2000-2003 scriam pentru “Accente” și „Flux”. Ce-am scris ulterior am și editat în cartea „Demisionarea din Umilință. Eseuri din Mahalaua Nebunilor”(Chișinău, ABC, 2003).
În „Basarabia fără intelectuali”, de pildă, notam:” Basarabia riscă să rămînă, în cel mai apropiat timp, fără intelectuali.
Cei din urmă și cei de marcă, în toți acești ani de după 1994, cînd guvernarea în R Moldova a fost una procomunistă, au ales căciulirea și slujul, comoditatea și banul curgînd gîrlă, în comparație cu părinții lor, care mureau, efectiv, de foame, iar acum, cînd foștii lor șefi au devenit niște deșeuri urît mirositoare ale Politicii moldovenești subordonate Moscovei, caută alte umbrele spre a se adăposti, cu riscul pierderii propriei identități. Cele mai elocvente exemple în perioada amintită sunt cazurile Druță și Bieșu.”
Și tot așa, și tot așa mai departe, argumentînd.
„În 1992, fiind întrebat: „Să înțeleg că și DVS sunteți unionistă?”, M.Bieșu a răspuns:” Așa este. De mică, odată cu laptele matern, mi-a intrat în sînge și românismul.
Sînt româncă și cred că orice român, orice patriot este dator să se gîndească la reîntregirea Patriei. Iar eu sunt patriot convins! Nicicînd nu m-am gîndit să plec de aici. Cu atît mai mult acum, cînd e în toi lupta pentru revenirea Moldovei la sînul Patriei-mamă”(Tineretul Moldovei, 21 februarie 1992)
Implicarea sa(și-a lui Druță, evident) de mai departe demonstrează contrariul. S-a văzut cît de convins e patriotul nostru. În foarte scurt timp, de dragul milionului dat anual Festivalului Casei, Doamna cade în brațele Partidului Democrat Agrar, care ta-a-are mai iubea Opera, susține electoralele și declarațiile în sprijinul lui Snegur, Moțpan, Sangheli, Lucinski, Voronin.”
În materialul „Groparii demnității noastre” din acea perioadă notam:” În R Moldova nu se mai găsește nici măcar într-o prăvălie bun-simț și demnitate națională.
„Pentru o idee merită să mori”, ne spun eroii lui Ilie Ilașcu. În timp ce 3 din ei sunt scoși din temnițele igorsmirnoviste și așezați în fața șenilelor căzăcești din repubClica de la Tiraspol, Prima Doamnă a Scenei Lirice din Chișinău evoluează în capitala despotismului mondial, etalînd adevărata față a unui mare talent lipsit de caracter și de orice simțire națională. După Curbet, iată că și M.Bieșu, în urma susținerii unui concert la Tiraspol, intră în posesia Ordinului și a titlului onorific de „Artist emerit al RMN”. În aceste nevremi nimic nu poate fi mai ciudat decît să admiri un artist al poporului din URSS, cavaler al Ordinului Lenin și laureat al Premiului de Stat din URSS, plimbîndu-se la braț cu pseudopreședintele Igor Smirnov pe Aleea de trandafiri a vilei acestuia din Tiraspol. De ce artiștii basarabeni n-au curaj să-i dea peste mînă unui Stălinel modern, care-și permite să facă harakiri dintr-o Moldovă sfîrtecată cu nemăsurată cruzime? Artiști de talia M.Bieșu nu știu să renunțe la „tinichelele” celor ce pun pe rug ființa orfană de viitor a Basarabiei, iar ocîrmuitorii ei nu știu să ceară Rusiei(ca succesoare a URSS)și Germaniei, în calitate de coparticipanți la crima diabolică de la Ialta, despăgubiri morale și financiare pentru cotropirea și frîngerea pămîntului strămoșesc, pentru cei căzuți în războaiele în care a fost implicată URSS, pentru cei deportați cu milioanele, pentru cei înfometați, pentru cei asfixiați de Cernobîl, pentru cei căzuți și schingiuiți în Afganistan…
Cînd își vor cere scuze marii vinovați, îngenunchind în fața istoriei contemporane, pentru vînzarea Basarabiei române și consecințele acestei vînzări?
Cînd vor repara propria lor crimă monumentală și vor purcede la decolonizarea acestor teritorii? Or, se știe de cînd hăul, că o crimă nepedepsită duce la comiterea altor crime și tot așa…”
În „Muflonii Națiunii,1” scriam despre favorurile de milioane acordate de Voronin pentru concertele și filmele documentare, dedicate distinsei doamnei a scenei noastre lirice.
În eseul „Înainte, spre ultimul drum” scriam tot despre „un fenomen nativ de importanță internațională, care a cunoscut avîntul în secolul XX și prăbușirea iminentă în brațele lui Smirnov și a cazacilor săi la începutul mileniului 3. „Personalități multe, caractere puține”, ar fi scris azi Eminescu, ascultînd pseudointelectuali cu voci unice, cum fac sluj la curțile etern de trecătoare ale Prostiei. Aceștia nici n-au chef minim măcar să conștientizeze diluviul maxim spre care duc, pe umerii lor de gropari ai demnității noastre, trupul semănat cu răni, abia însuflețit, al Basarabiei”.
Atunci, repet: atunci n-am menajat „intelectul” și colaboraționismul permanent al unor mari artiști, la fel cum sub nici o formă n-am neglijat valoarea lor artistică indiscutabilă.
Ba mai mult. Chiar scriam în „Atentat la Veșnicie”(Chișinău, Grafema Libris, 2007):” Steaua cu numele Maria Bieșu a răsărit întru neapunerea neamului nostru în Univers. Cred că nu vom greși cu nimic dacă am spune că vocea ei(!) a înălțat cupole sonore în zări, eternizînd acest tărîm în hrisoavele cerului nemărginit.”
Am scris acestea demult…
Acum nu-mi fac mea culpa, deși poate-am fost prea dur pe atunci. Poate…
Deși n-am atins nici cu o literă harul divin al inegalabilei noaste artiste, în viziunea mea un mare artist trebuie, chiar e obligat să fie un model de patriotism, verticalitate morală și demnitate națională.
…În ultimii 2 ani doamna a fost oarecum izolată de Putere.
Telefona aproape săptămînal la numărul meu de domiciliu, după fiecare punere pe post a emisiunii televizate „Templul Muzicii”, realizate de soția mea, Natalia Vasilcău.
Nu mi-a reproșat însă niciodată despre cele scrise și publicate în 2000-2003.
Despre ce-am scris în 2007, cred, nu va ști nicicînd.
Avea mereu impresii bune despre artiștii buni și era indignată la culme de nulitățile care, practic, au cucerit toate televiziunile, radiourile, tot „globul Moldovei”, ca să ne reamintim și de Moțpan.
Personal, consider că Maria Bieșu a fost un destin tragic, ca și Basarabia însăși, trecută din mînă în mînă, vîndută la taraba istoriei, pierdută aiurea la cărți și tot așa, de sute și sute de ani, necontenit.
A fost un nume notoriu, de care s-au folosit și comuniștii sovietici, și agrarienii, cu Snegur inclusiv, și lucinskiștii, și comuniștii lui Voronin, mai ales.
Voronin, în schimb, a omagiat-o și-a susținut-o cel mai mult dintre toți președinții (semi)Moldovei.
Să nu uităm că și Maria Cebotari a fost interpreta preferată a lui Hitler.
Și, zice-se, nu doar atît…
După înlăturarea comuniștilor de la Putere, liderii Alianței, trebuie să recunoaștem, în afară de bugetul acordat pentru Festivalul prioritar( act legiferat tot de comuniști!) nu prea au obosit-o cu prezența și elogiile lor, fără de care Doamna nu mai putea trăi.
Nici filme nu i-au mai turnat, nici școlilor și străzilor nu le-au dăruit numele ei, nici monumente nu i-au înălțat.
Aceștia n-au avut timp să vină nici la deschiderea, dar nici la închiderea Festivalului patronat de Ea, cu excepția lui Vlad Plahotniuc, fundația căruia, „Edelweiss”, i-a fost sponsor general anual, din 2009 pînă-n 2011, Domnia Sa acordîndu-i și bani la jubileul de 75 de ani, și în fiecare zi de naștere, și o mașină de spălat și alte mici atenții, care prețuiesc mult în ochii și inima unui Artist de 24 carate!
Acum, cînd PrimaDona nu mai poate telefona și nici protesta, toți liderii Alianței în cor o vor plînge, în fața camerelor de televiziune, bineînțeles.
Și vor uita că-n iarna lui 2012, Ea, cu sora dînsei și cu rudele acesteia, s-au ghemuit într-o singură odaie, din cauza prețului prea mare ce urma să-l achite pentru încălzirea autonomă a casei.
Este clar: Primul ministru n-avea cum să știe și de aceasta.
Abia acum, în Israel fiind, a aflat de la A. Onceanu, primul șef al Comisiei guvernamentale de organizare a funeraliilor răposatei artiste și, ispășindu-și păcatele la Ierusalim, a hotărît să preia de urgență chiar el conducerea Comisiei respective, fiindcă el și numai el e politicianul nr.1 al (semi)Moldovei și așa va trebui să rămînă!
Iar ratingul său politic pe seama doamnei Bieșu, pur și simplu, n-are cum să nu crească vertiginos.
Lucru cert: Maria Bieșu, deputat în Sovietele Supreme ale URSS și RSSM de toate legislaturile, în detrimentul unei familii și-a unei cariere internaționale ratate, s-a jertfit cu desăvîrșire pentru arta din Basarabia, acest meleag smuls cu puterea armelor de ruși din trupul Regatului Românesc, în hotarele căruia s-a și născut la 1935.
În satul Volintiri din Județul Cetatea Albă, din Basarabia Română!
Chiar dacă doamna Bieșu a preferat să-i spună pînă și-n testamentul lăsat moștenire: „Patria mea iubită—Republica Moldova”.
De teama cui, oare?
De teama posibilei reveniri a comuniștilor la guvernare?
Dumnezeu să ne ierte în veci!
