Clopotul neTăcerii lui Florentin Smarandache

Eram student și într-o zi m-a sunat cineva la ușă.

Cînd am deschis n-am mai văzut pe nimeni.

Bătea numai vîntul unei ierni dezlănțuite peste pămînt.

În mînerul ușii mă aștepta o punguliță, iar în ea o carte.

De Florentin Smarandache.

Scriitorul nostru cel mai fecund din Statele Unite ale Americii.

Atunci nu știam nimic despre el.

În timp, am aflat că are continente de cărți editate în limba germană, engleză, chineză, spaniolă, greacă, franceză, italiană, sîrbo-croată, portugheză, rusă și… română.

În limba țării sale de origine are tipărite cele mai multe dintre cărți.

Un Talent uluitor, un Mare hermeneut al paradoxismului, curent ce-l aparține, exprimat în lucrări de literatură, dar și de matematică, psihologie, fizică, biologie, lingvistică, filosofie, sociologie, economie și altele.

Doar în domeniul literar a reușit să scrie și să tipărească poeme, inclusiv distihuri, haiku-uri, poeme folclorice,  poeme americane, prepoeme, dar și povești, nuvele, eseuri, culegeri de folclor, inclusiv umoristic, inclusiv folclor poetic,  cules din Transnistria, dar și interviuri, inclusiv cu Nina Josu de la săptămînalul „Literatura și Arta” din Basarabia, dar și reportaje din mai toate țările lumii, critică literară, rebusuri, aforisme, semiepigrame, un Non-Roman și… antiscrisori.

Dacă mai adăugăm faptul că autorul nostru este profesor universitar și doctor cu renume, angajat al Departamentului Matematică din cadrul Universității New Mexico (SUA), atunci prodigiozitatea și multitudinea de genuri profesate chiar ne zdruncină serios din temelii.

Astfel de personalități sunt tot mai rare pe glob.

Dar să revenim la cartea “Clopotul tăcerii” din 1993, trilingvă, tipărită la București și Phoenix (SUA), în care am găsit  mari poeme în format de micropoeme.

Iată doar cîteva dintre ele, care pot convinge pe orice om îmbolnăvit de virusul literaturii adevărate că Florentin Smarandache este o lebădă rară pe oceanul literaturii universale:

„Ca o fată lălîie/seara cade în genunchi/lîngă geam”.

sau: „ Izbucnesc salcîmii//în hohote/de muguri”.

sau: „Timpul deschide/fereastra unei clipe/și se uită la mine”.

sau: ”Tînăr sunt,/ca un început/sub clopotul răsăritului”.

sau: „ Pe-o bancă lîngă lac/un sărut./Și-ndrăgostiții nicăieri”.

Aici am făcut o pauză și am privit cerul. Din el curgeau fulgii ca niște poeme haiku de Florentin Smarandache. Și în straie de fulgi o pasăre traversa sufletul meu.

„Vezi pasărea ceea?/Din cîntecul ei/țîșnesc izvoare”, zicea poetul nostru de peste mări, oceane și țări.

Cerul poeziei sale era așa de frumos, iar eu privindu-l, adică cititorindu-l, vorba lui Florentin Smarandache, am început să „Zăresc țărani/în carul cel lung și mare/al cerului”.

Frigul ocupase întregul oraș.

Unde „Vise dulci/ alergau/desculțe pe străzi”.

Unde „Bătea vîntul, bătea/și pomii/îmi întorceau spatele”.

De parcă nu m-ar fi cunoscut niciodată, pînă atunci.

De parcă nu m-ar fi adăpostit în brațele lor ani la rînd.

Cartea primită de mine în casă conținea 4 anotimpuri, dar eu, fiind sechestratul Iernii, am ales doar cîteva haiku-uri, ca să exemplific frumusețea sufletului unui matematician, exilat nu în Statele Unite ale Americii, dar în  Poezie!

Mai bine zis: în Statele Unite ale Poeziei!

Fiind și candidat la Premiul Nobel, mă mir cum de nu l-a obținut, avînd un palmares atît de impunător, reprezentativ pentru toate domeniile evidențiate în text.

Scriam că este exilat în Poezie, dar trebuie să adaug că Patria lui rămîne, pînă la urmă, „un Foc”, iar „poetul înainte de a scrie trece cuvintele prin foc”. Adică prin patria inimii sale.

Acolo, unde „păsări, așezate pe cuib, se scutură de cîntece”.

Dăruindu-le tuturor.

Acolo, unde lumea  dimineața „se spală pe suflet, pînă la brîu”.

Străluminînd totul în jur.

În fond, ce este Scriitorul Florentin Smarandache?

Cel, care zice că “nimeni nu se poate vindeca de țară”, cel care zice că „trăiește o țară”, fericit că poate să “anine de ramuri cîte-un vers” de-al său în fiecare zi.

Să bucure sufletul Țării, din care plecînd, nicicînd n-a plecat.

Cel, care „scrie și din gura lui curg litere pe trup”.

Și ele îi fac mîndră cămașă, să i se-nsărbătorească mereu dorul de ea.

Cel, care este un „căutător de aur în suflet”.

Cel, care căutînd aurul, îl și găsește.

Cel, care „scrie dincolo de sine”.

Și dincolo de Timp, zicem noi, lăsînd să ne cotropească imperiul Poeziei lui, (în grai de baladă vorovind), “pîn-la costișoare,/ pîn-la țîțișoare,/pîn-la ochișori,/pîn-la perișori”.

Ah, da, era să uit să vă spun că nici pînă azi n-am aflat cine mi-a lăsat, în chiar ziua mea de naștere, clopotul neTăcerii lui Florentin Smarandache la ușă.

Un clopot sub formă de carte, din care poți să înveți cum să spui lucruri mari în atît de puține cuvinte.