Frumos şi plin de har acest volum de poeme intitulat, cum nu se poate mai potrivit pentru ceea ce închide sau mai exact deschide între coperţile sale, Când s-au fost spus Îngerii (Ed. Epigraf, 2009), semnat imperial Traianus de către confratele nostru de la Chişinău Traian Vasilcău, pe numele lui adevărat.

    Fiindcă, intr-adevăr, cartea lui Traianus nu se închide asupra poemului, ci se deschide şi ne deschide prin acesta un orizont de profundă poeticitate şi fior metafizic. Când s-au fost spus îngerii nu este, cum ar putea să pară, o antologie de ziceri angelice. Ea nu este imnul heruvimilor şi serafimilor către Domnul, nici barbiana „lauda grădinii de îngeri „la minunea întrupării frumuseţii profane”, ci bucuria înlăcrimată a acelei Golgote interioare care este căutarea fără de capăt a Fiinţei, revelaţie şi ascundere perpetue a ceea ce nu se află în altă parte decât în adâncul nostru şi al lumii, adânc în care noi înşine ne aflăm în deschiderea noastră întru Fiinţă. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate spune poetul: „În casa mea trăieşte Dumnezeu“ sau „Să vii cu Dumnezeu de mână“.

     Dumnezeul pe care el îl slăveşte nu e doar acela care străjuieşte la poarta raiului, ci şi, şi mai ales, la poarta cuvântului: „Înduhovniceşte-mă, Părinte,/ Şi îngroapă-mă lin în cuvinte“, a poeziei: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu”.

       Traianus nu face decât să lucreze la „supunerea metaforei“, la îmblânzirea Misterului cel cunoscut şi niciodată aflat: „Supune-voi metafora în zori/ Voi trafica miresme de gutui — /Un mod cinstit de a lucra Misterul,/ Ce cunoscui în veac şi-n veacuri nu-i“ . Adică să facă ceea ce fac toţi poeţii adevăraţi crucificaţi între spunere şi nespunere, între spaima de puterea cuvântului: „Trăieşte-n mine-un cântec fără nume,/ Pe care să nu-l pierd, mi-e teamă-a-l spune“, dar şi a tăcerii: „De-acum mi-e numele Tăcere“. A acelei tăceri vorbitoare, „ocean sonor cum nu e altul“, aceea care precede şi-n care se află Cuvântul, Verbul însuşi în potenţialitatea infinitelor lui întemeieri, „eternul revărsat în mine“. Tăcerea, lespedea sonoră cu care e pavat drumul spre poezie: „M-a subjugat cuvântul cu tăcere/ Să fiu pe veci tăcerea tuturor“, dar şi spre trancendenţă: „Şi dacă nu-ţi pot fi nicicînd cuvîntul,/ Îngăduie să fiu tăcerea Ta“. Tăcerea cu care s-a fost spus Îngerul, ca să-l citez pe poet, Îngerul care vine „îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningînd coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci“.

      Dintr-o asemenea ningere de tăceri vorbite şi cuvinte învelite de tăceri transcendente se naşte acest „psalm înflorit“, care este lirismul lui Traian  Vasilcău. Eugen Dorcescu, postfaţatorul său, pe bună dreptate îi aşează poezia „în arealul greu definibil, greu de prins intr-un concept, şi, tocmai din această pricină, viu şi fertil, în zona dintre poezia religioasă şi cea mistică“. Ezitarea ni se pare firească, atâta vreme cât psalmica lui Traianus este, mai de grabă, o poetică mistică decât o mistică poetică. Fervoarea lui este în primul rând una poetică şi abia apoi mistică sau, mai exact spus, fiorul mistic este trăit ca fior poetic încărcat de transcendenţă.

Celui care face ecou rimbaldianului „je est un autre“, scriind „Dus în cer, la Preaînalt’,/ Sînt chiar eu — cel celălalt“ poezia îi curge prin vene dimpreună cu transcendenţa. Eul, despre care vorbeşte el sau cel care vorbeşte prin el, aparţine unei umanităţi redată condiţiei sale, esenţei sale, adică transcendenţei sale, poeticităţii sale. Ca în acele aşchii de poezie, acele fulgerări poetice, nu ştiu cum să numesc altfel distihurile cu care poetul înseamnă, aproape pe fiecare pagină, drumul spre aflarea de sine: „Am obosit de-atît trăit,/ Nu obosim deatît murit“ sau „Moartea de după moarte e-un poem/ Pe care să-l rostesc mă tot netem“ ori „Inima mea din zori în faptul serii/ Pecetluieşte glosele tăcerii“ şi încă „Pe cea mai nobilă pustie/ Doar plînsul morţii mă mai scrie“ şi încă „Eu scriu cu răni tot cerul. Rană plouă!/ O rană-i veşnicia. V-o las vouă!“

   „Timp fără de timp fiind pe viaţă/ Şi pe moarte — timp cu timp în faţă“ zice Traianus, invăţându-ne totodată că adevărata eternitate se află în clipă, dezvăluindu-ne că „Numai clipa raiuri are./ Nu le află fiecare“.

E sigur că acest poet dăruit, acest truditor la curţile orfice, care-a „ctitorit din gânduri o fereastră/ Grădinii care dă în Dumnezeu“, le-a aflat! Fiindcă cine poate scrie „Lumina dănţuia îndrăgostită/ Pe chipul plopilor din paradis“ nu are nevoie de alt paşaport pentru Raiul poeţilor!

    Mă bucur pentru acele sonuri şi ritmuri care vin din versul şi viersul popular şi pe care le regăsesc în această carte de poezie adevărată în frumuseţe!

Mă bucur de bucuria înlăcrimată cu care Traianus scrie stihuri intr-un timp care, avînd atîta nevoie de ele, le refuză tot mai mult.

     Traianus poartă în el cuvîntul de trecere spre paradis.

      Şi-ntr-o lume în care poemul tinde să devină adesea umblătoarea dejecţiilor noastre cotidiene, psalmul înflorit al lui Traianus ne redă demnităţii poetice.

 

                             Horia BĂDESCU, Cluj‑Napoca

Anunțuri