Calitatea principală a liricii lui Traianus (Traian Vasilcău) este lirismul. Adică tocmai de unde începe adevărata poezie. Iar, peste toate, spre deosebire de cei tentaţi a fi la modă, Traianus a înţeles de la bun început că poetul, ca şi pictorul veritabil, trebuie, mai întâi, să exerseze pe claviatura „clasică”, acolo unde s-a născut marea poezie a lumii.

El este deja autorul polivalent al unei bogate opere, singularizându-se în generaţia ’90, de care ar fi trebuit să aparţină. Experimentele verslibriste sau textualiste nu l-au tentat. Ele sunt simptome nu doar ale unei modernităţi crepusculare, marcând momentul când poezia însăşi se diseminează, sfârşind fie în tăcere, fie în inflaţie de cuvinte, fie pornolirica la modă prin generaţia 2000.

În „lecţiile” lui publice de poezie, din ultimii ani ai vieţii, Cezar Ivănescu îndemna la întoarcerea la formele clasice, ca sigură garanţie a reintrării în geniul muzical al marii poezii. Opera lui Cezar Ivănescu însuşi şi-a arătat modernitatea prin întoarcerea la doina românească şi la poezia trubadurilor. Aceasta e, în fapt, condiţia transmodernităţii în a cărei eră culturală am intrat ca alternativă la defunctul postmodernism. Postmodernitatea a fost definită ca „rescriere a modernităţii”; transmodernitatea poate fi definită ca „rescriere a tradiţiei şi modernităţii” deopotrivă, cu recuperarea dimensiunii profunzimii, a sacrului, fără primejdia de simplă cădere în parodie sans rivages. Poezia lui Traianus îndeplineşte cu prisosinţă aceste noi exigenţe „canonice”.

El scrie natural, dezinvolt, concentrat, muzical, injectând atâta ironie cât să-i permită a nu deveni prizonierul parodicului şi simulacrului. Acestea sunt semne bune şi pentru viitorul poeziei sale. Dăruit logosului, creat de acesta, poetul se simte nins de cuvinte, ca în splendorile marginii de existenţă a lui Victor Teleucă sau ca în alba poemă „Decembre” a lui G. Bacovia, ştiindu-se destinat cuvântului:

        Rănit şi-nsângerat de-atâta taină,

        Alerg din mine-n mine fără teamă

        Ca spre o ţară ce n-o voi găsi.

Traianus scrie o poezie oximoronică, în care contrariile se logodesc ca în antitezele împăcate ale lui Eminescu. Simţind intrarea în casă a „apocalipsei”, poetul se-nvăluie în muzica nemuririi, intuind în catastrofic valenţele salvării:

        Potop stelar strângeam, umplând ulcioare,

        Cânta neantu-n mine la viori,

        Iar vântul mă-ntreba cu-nverşunare:

        «Cum faci de-nveşniceşti şi nu mai mori?»

        Răspuns:

        Râdeam şi-n haine noi de disperare

        Beam ceai din cântec de privighetori.

Traianus a înţeles că fiinţa lumii este „oximoronică”, acea coincidentia oppositorum din hermeneutica şi ontologia lui Mircea Eliade, a înţeles că aceasta-i chiar condiţia poeziei:

        E-atâta veselie în tristeţe,

        Şi în tăcere-atâta cânt,

        Şi-atâta grai, iar eu sunt singur,

        Doar cuvânt.

Într-adevăr, poetul este deopotrivă cuvânt şi necuvânt. Dar drumul cuvântului şi al necuvântului este cel mai greu dintre toate. Sper că Traianus îl va străbate până la capăt.

Theodor CODREANU, Huși, România


Anunțuri