Sub cerul unde liniștea m-așteaptă

Cu crini în mîini, spre care n-am mai mers,

Ce mare e femeia care iartă

Un om  de neiertat în Univers?!

 

M-am fost crezut oracolul stihiei

Și împăratul clipei, mai ales,

Și-adesea—avocatul Veșniciei

Și-abia acum, tîrziu, am înțeles

 

Că toatele-s în van de nu-i durerea

Primordialul schit, spre care-n zori

Cuvîntul meu a-ncendiat  tăcerea

Și-a-ngenuncheat în fața unei flori,

 

Care e Ea, a lumii mele soartă,

O sfîntă-n amintirea  de neșters.

Ce  taină  e femeia care iartă

Un om de neiertat în Univers?!

––––––––––––-

Ce unică-i  femeia, cea creată

Din vraja  Adevărului Suprem,

Fără de care-s piatră răsturnată

Peste-al lui Christ  mormînt, să mă tot tem

 

Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă

Prin care aș fugi de prealumesc

S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată

Și-atunci pe loc să simt că-nmuguresc

 

Și crengile cu fructe se îndreaptă

Spre îngerii văzduhului ales.

Ce nobilă-i femeia care iartă

Un om de neiertat în Univers?!

 

Un dangăt nesfîrșit în spovedire,

O turlă de sublim  sub prima stea,

Ce poate fi-ntregită mănăstire

Doar cu altarul care este Ea!

Anunțuri