condei

Traianus  este pseudonimul scriitorului din Basarabia Traian Vasilcău, născut în 1969. După debutul din 1995, ritmul apariţiilor sale editoriale este uimitor, tipărind peste  patruzeci de volume de poeme, literatură pentru copii, eseuri, pamflete, versuri pentru cîntece, aforisme, reflecții, traduceri.

Recenta sa carte conţine o poezie religioasă de bună calitate, cu antecedenţă în perioada interbelică. Într-o postfaţa pe care i-a dedicat-o într-un volum anterior, Eugen Dorcescu îl încadrează într-o categorie imprecisă, „într-un interval, în arealul greu definibil, greu de prins într-un concept, şi, tocmai din această pricină, viu şi fertil, în zona dintre poezia religioasă şi cea mistică”.

De la început, observăm cu uşurinţă că avem a face cu un poet debordant, proteic, preocupat aproape exclusiv de domeniul spiritualităţii, dramatic, dar cu propensiune pentru ludicul lingvistic, priceput în folosirea rimei naturale, capabil să dezvolte discursul, dar, mai ales, să fie brevilocvent, până la minimul epigramatic. În fond, este vorba despre un text continuu de variaţiuni tematice, plin de sprinteneală şi luminos, căruia i se potriveşte din plin subtilul explicativ al Călătorului heruvimic (Angelus Silesius), vorbe de duh şi încheieri în rime întru contemplaţia divină călăuzitoare. Datorită diversităţii şi a dezinvolturii însemnărilor, cartea poate fi socotită un jurnal de duh. Cele mai multe caracteristici, misterul religios, pitorescul folcloric, ingenuitatea/angelitatea, motivele/imaginile tipice, metaforismul, fervoarea, retorica nu sunt departe de universul tradiţionalist.

Mai multe poeme, numite psalmi, exprimă fie exuberanţa întâlnirii cu un Dumnezeu omniprezent, care conferă har psaltic (Psalm înflorit), fie pocăinţa („Te-am căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte, zi, mereu,/ Pîn-am aflat că tu urcai, Stăpîne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin’te răstignise eram eu.” – Psalm), fie dimensiunea cosmică a Domnului, potir cu stele, căruia îi cere darul scrisului şi smerenia credinţei („Şi în inima Ta, Sfinte,/ Lasă-mă cu jurămînt/ Rege-un timp peste cuvinte/ Şi prunc veşnic în Cuvînt.” – Psalm continuu), înălţând laude sau deplângând (de)căderea omenirii (Psalmul zilei a şaptea, Psalmul rodirii), folosind modalităţi specifice colindului (Psalm îngînat). Psalmii (de fapt, sunt imne, meditaţii) nu ating tensiunea şi nu au insuflarea modelelor biblice. Traian Vasilcău are fervoare, trăieşte starea de graţie, dar rămâne la nivelul unei lucidităţi ludice, manieriste, neputând coborî/urca, aşa cum se întâmplă în rugăciune, din minte în inimă. Este un foarte priceput compozitor (ca să ne păstrăm în domeniu), obţinând cadenţe şi eufonii, folosind repetiţia, laitmotivul, inversiunea, cu o mare fluenţă şi afluenţă de imaginar.

Extazul mistic schimbă regulile realului, produce sinestezii, transfigurări, redate într-un stil asianic: „Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister,/ E-un Ierusalim în cer,/ Hai să-l vedem, cînd se închină/ Un crin în el – cel mai stingher!// Nu este mare Dumnezeu,/ Ci infinit – întinde-i mîna –/ E pretutindeni şi mereu –/ Vezi sunetul? Auzi lumina?/ Surpă-te-n rai. Nu e prea greu.” (Surpările fiinţei).

Dumnezeu în reprezentarea lui Traian Vasilcău este cînd tainic şi intangibil, când firesc, familiar, o prezenţă reală, un Dumnezeu poetic, însoţit de însemnele splendorii, gătit în metafore, împodobit cu luceferi, cu viscoliri de stele, cu munţi de sunete. Foarte puţin funcţionează o aprofundare metafizică. Plin de devoţiune, poetul personalizează relaţia cu divinul, se abandonează stării de extaz, fără conflicte raţionaliste, fiind excedat de criniştea de -azur surpată-n mine, timpul îşi pierde semnificaţia inexorabilă, pentru că în zori de-amurg îţi voi fi mire/ cu ochi profunzi, fiecare zi se converteşte într-o zi-Iisusă, lumina este o hrană îndestulătoare, inima este candela aprinsă de Preasfântul, cuvântul mic îngână Cuvântul Atoatefăcător, sufletul este canar zburînd prin Dumnezeu etc. Textele curg proteic, în formate diferite, de monodie populară, de colinde, de pricesne bisericeşti, de epigrame (elenistice), de imne, recunoscându-se pe alocuri ritmuri macedonskiene, vizionarismul eminescian, tradiţionalismul lui Radu Gyr, spiritul jucăuş al lui Nichita Stănescu.

Pe lângă tema religioasă, dominantă, funcţionează alte două, simbiotice, aceea a morţii (neîndurătoare) preschimbate în înviere şi aceea a accederii la cuvânt/Cuvânt, adică la harul scrisului. Conceptul de Poezie, obsesiv, înţeles romantic, reprezintă o cale spre nemurire, de salvare mundană/duhovnicească. Idealizat, conotează şi ideea unui univers muzical, armonios, (c)osmotic: „Într-o ziuă cu ninsori/ Din mine-or zbucni viori/ Şi din veac pînă-n vecii/ Voi fi tril de iasomii.// În april, cînd adierea/ Veşniciei naşte zbor,/ Soclu-şi va zidi tăcerea/ Peste-apusu-mi viitor.// Ea să-nvie, eu să mor..” (***).

Poezia lui Traian Vasilcău conţine multă morfologie, multă recuzită, fiind scoasă din monotonie şi pasivitate prin artificii şi fantezii manieriste, prin ingeniozităţi lexicale şi imagism. Ea este, în mare măsură, exclamativă, invocare, apologie, bucurie, extaz, aspiraţie la gloria/eternitatea literară. Dexteritatea teatrală, regizorală transpare uneori: „Sînt în trecere prin paradis./ E spectacol. Sînt jerbe de flori./ Am să chem suferinţa la bis/ Şi cu ea voi dansa pînă-n zori.” (***).

Pe lângă avalanşa de imagine, pe lângă contorsionări şi înflorituri lingvistice/stilistice, se remarcă o psihologie supratemporală, de basm, arhaică/medievală, cu împărăţie, cu voievozi, cneji, cu prinţi, cu robi şi boieri, Iisus este numit Măria Ta, poetul este rege al melancoliei, ritualizarea discursului aminteşte de minesängeri, de trubaduri şi truveri. Tehnica laitmotivului şi a acumulării apare din plin într-un lied funebru: „Şi ninge-va la nesfîrşit/ Pe dragostea lumii uitată./ Un psalm m-o rosti viscolit./ Eu n-am să mai vin niciodată.// Uita-mă-vor, plînse dureri,/ Şi gloria cerului, toată./ Uita-mă-vor, robi şi boieri,/ Căci n-am să mai vin niciodată.// Troiene vor creşte mereu/ Pe inima mea sfărîmată./ Prin ele-o mocni Dumnezeu./ Eu n-am să mai vin niciodată.” (Refren psalmodic).

În toate poeziile lui Traianus există,  cu siguranţă,  un fior autentic, o tenacitate şi o jubilaţie în exercitarea credinţei.

În ciuda locvacităţii, dovedite implicit, poetul se numeşte adesea discipol al Tăcerii, caută liniştea, repausul. O probă ar constitui-o poemele scurte, de regulă distihuri, care au model în Angelus Silesius: „Copac rodit de lacrimi, jindui toamne./Nemor cît zbor în dragostea Ta, Doamne.” (***), „De-atîta vecie/ Ce mi-aţi tot dat mie/ În straiele de corb// Îmi vine să plâng/ Pe umărul stîng/ De heruvim orb.” (Mortuară), „Crin de rugăciune, pentru-a mă salva/ Candelă mă prinde la inima Ta.” (Templu de cer).

Traianus (Traian Vasilcău) readuce în literatura română de azi, cu succes, mireasma deosebită a poeziei religioase din perioada interbelică, realizând performanţa, deloc neglijabilă, a unei mari diversităţi monotematice şi stilistice şi relevând încă o dată resursele lirice nesecate ale unui domeniu cu care a început cultura română.

 

 

                                                        Paul ARETZU, Craiova

 

Anunțuri