,,La sfatul cuvintelor” sau despre poezia religioasă a lui Traian Vasilcău [1].

Scrisul ca reconstituire a hierofaniilor şi cratofaniilor.

Traian Vasilcău face parte din tânăra generaţie de poeţi. La doar 44 de ani, este autor a 44 de volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Iași, Craiova, Alba Iulia, Ottawa etc. Traian Vasilcău are o bogată activitate culturală, fiind Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”, fondator şi editor al revistei literare ,,Phoenix”/2004-2007, producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară  ,,Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Volumul de poezii ,,Când s-au fost spus îngerii”, apărut la editura ,,Epigraf”, Chişinău, cuprinde o serie de versuri scrise între 2006 şi 2008, psalmi în care poetul cântă iubirea şi adoraţia faţă de Creator. Pot fi identificate note comune cu poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, însă cu o tentă modernă în care poetul sub vraja ludicului sondează valenţele ontologice ale logosului, ,,stă la sfatul cuvintelor” şi este cuprins ,,de atâta taină-mpărătească, încât cuvintele se-ntorc” să îl ,,gândească”.

Simbioza dintre tradiţionalism, ca temă a creaţiei şi modernism, ca formă de manifestare a metaforei, a hermetismului, a ludicului  este realizată tocmai prin această artă, parcă venită din versul lui Nichita Stănescu. Dacă majoritatea criticilor afirmă că prin lectura unei cărţi reciteşti  şi reactualizezi cărţile citite, atunci poezia lui Traian Vasilcău nu face excepţie de la regulă. Originalitatea lui constă din modalitatea de a exprima esenţa, legătura cu divinitatea, cu sacrul, printr-o formă simplă a versului, dar care se cere a fi aprofundată, fiindcă trezeşte ecouri şi rezonanţe multiple. De altfel, poetul, copleşit de durerea lumii, însingurat şi trist, recunoaşte că ,,în amurg, sub rairi pline/Tremură cărţile în mine”.  El simte că ,,poezia l-a ales pe viaţă” de aceea ,,a crucificat Cuvântul”, trăieşte prin El şi pentru El, Refiinţarea, ( pag. 7). Cel care ,,scrie cu răni”, care plânge, demonstrează că  trăirea intensă, ontologică face parte din gesturile iniţiale, după cum scrie Luc Benoist ,,nu există nimic în intelect care să nu existe mai înainte în simţuri” [2].

Poezia religioasă a lui  Traian Vasilcău este sub semnul trăitului pentru că nimic nu este superficial. ,,Trăitul” este sensul experienţei religioase, percepută ca rit, ca trecere de la gest la semn. Poetul caută lucrul în sine, iar experienţa scrisului autentic, de tip religios apare ca o constituire a hierofaniilor şi cratofaniilor.[3] Regăsim îngerii voiculescieni care ,,poposesc pe pământ”, pentru a-l cauta pe om, pentru a căuta esenţa divinului din planul terestru. Poetul speră să înflorească crinul iubirii pentru că este conştient că ,,nici nu ne mai vedem/Nici la chip şi nici la cer/  aşa de  morţi suntem/Nu ne mai vedem defel/N-avem rană de mister”, (Precuvântare, pag. 11). Doar la vederea îngerului şi a luminii eul liric se rupe de contingent şi se regăseşte, simte cum ,,dă în pârg icoanele” din inimă.

Filozofii spun că nu putem admite niciun lucru înainte de a-l putea apropia de un precedent conservat în memoria noastră, ,,cunoaşterea noastră depinde de o reminiscenţă”, credea Platon. Or, aceasta cunoaştere este proprie crezului poetului basarabean, care prin scris redescoperă arhetipuri uitate. Aşa explicăm semnificaţii ascunse în versuri simple, uneori de acurateţea celor populare, dar sub care se ascunde un metadiscurs. De aici începe, însă misiunea hermeneutului.

Traian Vasilcău scrie despre tragedia omului incapabil să refacă  unitatea primordială a universului, din cauza păcatului originar de care s-a făcut vinovat. Salvarea este posibilă prin refacerea Logosului, prin asumarea Cuvântului, cu rost ontologic, la capătul căruia stau tainele ultime. Capriciile lumii aparenţelor sunt abandonate pentru a revela şi a înţelege esenţele. Poetul ,,obosit de–atât trăit”, nu ,,oboseşte de atât murit”(Extenuare), pag. 44, simte cum moare ,,în cuvânt”, aceasta îi este menirea. Sesizăm o tendinţă a depăşirii limitei, a condiţiei umane, a tragicului, a motivului lumii ca labirint, orfismul apare pe un fundal metafizic. ,,Sătul de mine ca de-un aprig iad, în psalmii ciocârliilor mă scald”, sunt alte argumente ale dorinţei de a depăşi cotidianul şi de a intra în sfera înaltului.

Tăcerea, singurătatea şi rugăciunea fac parte din ritul de trecere spre transcendent. ,,Singuratatea are gust divin/Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul”. Dorinţa poetului ca şi a creatorului anonim a cântecelor populare este de a regăsi timpul O, tare al începuturilor, acel illo tempore: ,,Duce-m-şa şi m-aş tot duce…/La răscrucea raiului…”. Cititorul păşeşte ,,într-o lume plină de taine”, de ghicitori şi de jocuri ale cuvântului care îi pune mereu mintea la încercare, văzută ca o aventură sau ca o cale deschisă cunoaşterii superioare pentru dezlegarea multor enigme.

Interesantă ni se pare o lectura paralelă a psalmilor lui Traian Vasilcău cu opera religioasă a lui V. Voiculescu. Vom demonstra existenţa unor obsesii comune în interiorul creaţiei celor doi scriitori, preocupări concretizate în atenţia acordată îngerului, ca formă a spiritualizării spaţiului contingent, a ,,farmecului lumilor intermediare”[4], (conceptul lui Andrei Pleşu). În relaţia ce se stabileşte între universul etern, indestructibil şi omul perisabil, supus trecerii, cuvântul joacă un rol deosebit de important. Scrisul ca revoltă a omului împotriva trecerii, ca o tendinţă a ieşirii de sub semnul implacabil al lui Cronos, ca refacere a spiritualităţii apare în creaţia ambilor scritori pentru că şi-au propus să fie poeţi ai vechimii, invocând miticul, arhetipul ca revelaţie şi cunoaştere a esenţelor. Discursul poetic este perceput ca transimitere a gnozei, ca act de cunoaştere ce are valenţe mistice şi poetice, ca act de iniţiere în misterul creaţiei. Polivalenţa şi ambiguitatea discursului sunt semne ale limbajului sacre. Pluralitatea latentă a interpretărilor devine inevitabilă. Operaţia constituie un adevărat model hermeneutic primordial.             Invocaţia, incantaţia, rugăciunea, formele de adoraţie verbală ale divinităţii sunt alte caracteristici ale versului poetului basarabean, Traian Vasilcău. Vom exemplifica prin câteva texte din volumul Când s-au fost spus îngerii: ,,Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/În braţele nemorţii surâd-narcis în floare, /De vorovirea-ţi, Doamne, nu vreau să mă dezleg,/Altar oricărei clipe prin tine sânt, întreg.” (Psalmul sfinţiei, p. 30, versuri reproduse şi pe ultima coperta). De asemenea, sugestive ni se par a fi mai multe poezii din care spicuim doar câteva: ,,Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu, /Căci numai Tu eşti poezia lumii”; ,,Gândeşte-te pe tine, Poezie,/Şi-nvinge-te mereu prin rugăciune;” ,,Spre tine, Doamne, rănile-mi se-nalţă/ Ca pe-un copil să le-acuprinzi în braţă”.

Traian Vasilcău, poetul care se autodefineşte ca fiind ,,pe veci mormântul clipelor”,  reuşeşte prin cartea Când s-au fost spus îngerii să dea dovada maturităţii discursului poetic, discurs de o înaltă ţinută intelectuală, caracterizat prin versuri de o rară profunzime, care se cer descifrate prin metoda hermeneutică sau prin studii arhetipale. Vorbind despre creatorii de mâine, M. Eliade recunoaşte că numai acei scriitori vor trezi interesul cititorilor care vor reuşi să răspundă pozitiv ameninţării destinului. ,,Credinţa mea este că vor fi semnificativi aceia care vor anticipa soluţiile pozitive noi, astăzi greu de ghicit. Nici un nihilism al disperării, nici refuzul în absurd nu cred că ar fi soluţia pentru a putea interesa oamenii care vor trăi peste cincizeci de ani,” era de părere istoricul religiilor. Rămâne de văzut dacă poetul Traian Vasilcău va găsi un orizont de receptare propice acestui gen unic de poezie, poezie care demonstrează că „sacralitatea este, întrucâtva, «camuflată» în imediat, în «natural» şi în cotidian […]după cum scria M. Eliade, în A History of Religious Ideas.. Părerea noastră este că Traian Vasilcău reuşeşte ,,să răspundă pozitiv ameninţării destinului”.

Prof. drd. ANASTASIA DUMITRU, Constanţa

__________________

 

 

Anunțuri