limba

Limba română

Faceţi curat, mai aruncaţi nişte gînduri,
Nişte vise trăite demult.
Copacii plîng cu frunze şi cu vrăbii,
Mi-am îngropat în mine doi părinţi,
Care vorbesc cu răni de suferinţi
Şi-şi dau duminicile lor în leagăn.
Culcă-ţi tristeţea în braţele mele,
Dă-mi numele tău să-l vindec,
Nu cu leacuri ci cu cîntec.
Sunt grîul copt în care paşte-un mînz
Şi-i secerat de gînduri pe la prînz,
Un cuc din ţeasta nucului răsare
Şi-mi ciuguleşte anii din cărare.
Găteşte-ţi chipul în oglinda inimii mele,
Rezemată de vînt.
Ai ochii scrişi cu raze de pămînt,
Timpul îşi potriveşte rana-i pernă.
Ce linişte a nins în jur cu fluturi!
Această tăcere în care pot scrie cu stele
Mi-i limbă eternă.

1998

Odă limbii române

Lui Grigore Vieru

Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam,
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.

Am un grai de sărbătoare,
Dintre graiuri cel mai grai.
Dacă n-ai un grai sub soare,
Tu nici Patrie nu ai.

Limbă-pajişte prin care
Paşii mei de domn se plimbă,
Îngerii cu ea se-nnimbă
Fără nici o ezitare.

Noi n-am jefuit pe nimeni,
Alte stele n-am cerşit,
N-am rîvnit moşii străine
Şi nici graiuri n-am rîvnit.

Dar roşim în locul celor
De te-au stins cu necredinţă,
Grai şi scris — cîndva de aur,
Azi aproape-n nefiinţă.

Domnitori să fim pe veacuri,
Robi să fim ai limbii care-i
Ca luceferii pe lacuri
Şi ca cerul din izvoare.

Şi-om avea de bună seamă
Raiul lumii în cuvînt.
Cine are-un grai şi-o mamă
Nu e singur pe pămînt.

Nu e singur cel ce cîntă
Şi e înţeles uşor
Poate nu de ţări o sută,
Dar de propriu-i popor.

Bogăţia mea de mire,
Fără lauri şi arginţi,
Graiu-a noastră veşnicire,
Zestre-aleasă din părinţi.

Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam.
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
1988

Anunțuri