Mare mi-a fost mirarea atunci cînd am purces la cetirea  noii cărți a poetului român basarabean Alexandru Doga.

Mare și netrecătoare mirare…

Odată intrat în pădurea de gînduri și imagini artistice  a vreunui poet autentic ochii mi se trezeau mereu  scriși de  lacrimi.

Mărgele de lacrimi sunt și izvodirile lirice ale acestui poet, care mai duce și-acum dorul și gustul  “lacrimilor mumei” sale din înstrăinata Basarabie, ce plînge și ea cu lacrimi nevăzute, dar văzute, totuși, de poeți.

Lacrimi, care n-or fi decît  gîndul și taina Cerului, caligrafiate  frumos  de mîini omenești, bolnave de ceea ce nu mai poate ține lumea-mpreună într-un Cuvînt!

Citești/recitești Dunărea și Marea cea arestată din poeziile inginerului Alexandru Doga cu o patimă de care pot fi contaminați doar cocorii, plopii și copiii Clipitei ce-am fost.

Basarabia lui și a noastră, a tuturor!, își duce pe valuri, la vale, propria–i dramă că  nu se prea nasc poeți pe acolo( și nu doar pe acolo! și noi știm și de ce!) în acest mileniu antipoetic și anticreștin, unde noi, „suntem tot mai străini de Cer”,  de Cerul, care se scutură de stele”, și de taine, și de lacrimile mumei, parcă și de vecii…

 

Poezia lui Alexandru Doga e pe cît de matematizantă, pe atît și de lirică, aidoma unor peisaje ale plînsului nostru interior, care de-atîta curs a devenit rîu, mare și dor nețărmurit, scrise toate  cu nevindecabile doruri, sub “o liniște tristă ce te îmbată” ca fiorul dragostei dintîi și de totdeauna!

Poetul se crede, și e, într-Adevăr,  firul de nisip al curgerii eterne”, adică cel curs și  păstrat  în palma Destinului sinonim cu Dumnezeu.

Cotropit de un roi zvăpăiat  de metafore, autorul nostru privește în sus, în munți,”/ unde  „într-un schit de monahi tibetani,/ sufletu-i, despuiat de veșmîntul viu/ îl privește cu ironie de sus,/dintr-un colț

Ah, ce metaforă daurită, scăldată în frumuseți tot mai străine lumii acesteia, ne-a fost dat să cetim…

Sufletul, pasărea rară, pe cale de dispariție, a neamului omenesc, da, da, sufletul, călifarul de geniu al Lumilor toate, izgonit  ca pe-un hoț de drumul mare, din Zi și din Noapte izgonit, din viața ce-și refuză astfel drumul spre Viața vieților toate fără sfîrșit.

Alexandru Doga a înțeles că  fața Lumii e tot mai brăzdată  de plugul nicicînd ruginit al minciunii și urii, iar crucile, ce “ stau  în noapte, nălucile,/…vorbind în tăcere cu luncile” … nici ele măcar nu pot fi o povață  sau un semn de întrebare(și de Răspuns!) pentru această lume hidoasă ce nu-și dorește nici o schimbare la Față…

 

Fără nici un fel de dubiu putem spune că poemele “Stau crucile” și „Postamnezic”, pe care-l  vom cita în întregime  înainte de-a cădea cortina peste-ale mele  umile cuvinte, sunt bijuterii lirice antologice, demne de harul unor creatori literari adevărați, tocmai  buni de înscris în Cartea Roșie(dar nu de sînge) a Singularității  lor poeticești.

POSTAMNEZIC

 

În taina unui vers

                           mă-ngrop.

când timpul s-a redus

                           prin mine,

în zodii rătăcesc

                           străine,

în amintiri să mă

                           dezgrop.

 

Adun speranţelele

                           şi ies

pe şes unde coboară

                           Luna,

la sfat Luceferii

                           se-adună

pe-o lacrimă

                           de Univers…

Icoana Bolţii

                           o implor,

când sub Ţărâne

                           cristaline

izvoarele din Cer

                           cobor,

să sape-un loc

                           şi pentru

                                            mine.

 

 

Traian VASILCĂU,

5 novembre 2013,

după Christos

calugar-rugandu-se

*–postfaţă la cartea” Sunt firul din clepsidră”, în curs de apariţie la Iaşi. Autor-Alexandru Doga.