Poemele mi–s dulci–amare leacuri.

Cuvintele sunt păsări şi se grăbesc în soare.

                                     Traianus

Insolit şi paradoxal, parabolic şi oniric, atitudinal–metaforic şi ludic de la un capăt la altul, fără a defavoriza sau devansa lirismul şi nu fără a frecventa cu folos avangardismul unor sau altor generaţii, cu atât mai mult nu fără a fora în zădărnicia nevăzutului gheizere metaforice şi gnostice palpabile în spaţii pustii totalmente altcândva, nelocuite nicicând de tropi şi neispitite de alţi ciudaţi ciclopi ai scrisului românesc şi universal contemporani şi moderni sau din întotdeauna autohtonă a plaiului ce ni l–a dat şi de care–i bolnav peste poate, dacă nu până la absolut, până la cer, Traianus, cel mai ascuns şi mai de negăsit Poet din cuvintele «dulcelui stil clasic» de acum şi de aici şi nu numai, la cele peste două duzine din odiseile sale lirice mai subscrie în acest an şi trilogia… «Regăsit în cer». Este evident şi o replică indirectă nu numai calofilismului, dar şi nonpurismului livresc şi «grotesc», căruia nu i–a întins nici masa, nici cupa zâmbetului şi nici mâna metaforei.

Comprimată formal–ideal într–un «colind», vorba vine, traianometaforizarea suplă, de bijutier, eclipsează printr–o singură piesă oazele de lumină artificială ale celor pretinşi că descoperă Americi inexistente mai jos de buric, prin grafomania lor stocând în munţi de hârtie o tăcere plată şi un haos nonideatic de beznă de apocalipsă. Însuşi locutorul liric al poetului este unul fundamental, deschis către lume şi sine, către adevăr şi poezie, către bucurie şi suferinţă, către om şi Dumnezeu:
«Pe mine mă cheamă eu. / Numele meu e chiar eu. / Puţin înger fără ţară, / Puţin Dumnezeu. // Îs ori nu–s deloc aşa. / Ireală domnişoară, / Spalăţi sânii–n ochi de fiară / Să te uit pe dumneata» // Lasă–i peste ochi vedere. / Albă cum văzui nicicând, / Piatră oarbă de mult gând, / N–aţi un zlot şi fugi ţi–aş cere // Să pot spune ce n–am spus / Nenăscutului Iisus // Ce izvoare–se mereu / Şi sunt eu».

Modul de a «spune ce n–a spus / Nenăscutului Iisus» (din el…) cu care se identifică imaginar şi sapiental («Ce izvoare–se mereu / Şi sunt eu») este pe de–a–ntregul o replică forte, pătrunsă de mansuetudine de bonton traianusian, superior prin accederea la tainele cereşti ale scrisului, la butadele neaşteptate şi nu una ancilară, dominată de prostraţie şi inspirată de incartade sexopile etc. atât ale stângii ideologizante de altădată, cât şi ale dreptei postmodernismului afectat de acianopsie, de boala tehnicismului noncreator, «elitist», fără un anume sentiment participator, personalizat, uneori chiar machiavelic, antievanghelic, dacă nu satanic.

Setea de zbor şi de lumină sunt o obsesie permanentă a locutorului liric traianusian, inspiraţia adesea transformându–i «cuvintele» lesne în «păsări» ideatice. De unde se şi «grăbesc» în «soare», în oceanul lui aerian, deic şi proteic. Dincolo de «zbor», «cuvintele» semnifică nu numai un efort sui–generis al «ideaţiei», dar şi o recondiţionare fiinţială asociativă creatorului lor şi a imaginii de el în raport cu lumea, cu viaţa şi cu moartea acesteia privite parabolic prin «destinul» stelei («N–a fost doar adevăr viaţa lumii, / N–a fost numai murire viaţa mea / Şi–adeseori, adăpostind o stea, / Aluneca pe marginea genunii. // Cuvintele când apăreau în viaţă / Aveau ochii preaplânşi şi nu–şi spuneau / Decât tăceri cu lacăte de ceaţă / Culese dintr–un râu care erau. // De lacrimi plin ca viaţa mea, ca marea, / Avea la ziuă să inunde zarea»). Identificarea «cuvintelor» cu «anii» şi revigorarea lor cu ajutorul «visului» îi îngăduie locutorului liric a vedea lumea din interior, din «raiul» şi din «iadul» din sine, din omul implicat în procesele ei transformator–creatoare. Sondajul asociativ este unul plurivoc, comportând în ariile lui suprapuse planic şi ideatic în serviciul cunoaşterii depline de sine şi de lume, de adevăr care în afara dăruirii / trecerii prin vămile suferinţei acesteia direct şi indirect este de neînchipuit («Pe trupul zvelt şi alb al amintirii, / M–am risipit de dragul tuturor, / Şi–aflai că doar în oameni zeii mor, / De–atâta plâns memoria–i gravidă / Şi poartă-n ea o nouă Atlantidă, / Iar eu mă prăbuşesc mereu din astre, / În Atlantida sufletelor voastre»). Comparaţia indirectă şi metaforică în fine cu destinul câinelui ne introduce într–o lume nu numai a visului (deşi piesa e o parabolă, care se desfăşoară în vis, precum ne tălmăceşte însuşi textul lucrării în cauză… ), dar şi a viziunii. Omul–creator, proiectat în gândirea personajului liric, ne dezvăluie mersul / evoluţia lucrurilor de dincolo de el într–o anume ordine, pornind de la «bucurie» şi «cânt», trecând prin «vis», prin «moarte» (a câinelui…) şi prin «lacrimă». Descrierea de sine a personajului liric reprezintă în linii mari un tablou, o pânză în care prinde grai un întreg univers. Adresându–se către fiinţa dragă personajului liric, va mărturisi panoramic deplina lui stare de moment transferată parabolic în «cuvinte–păsări»: «În tine bucuria lumii cântă, / Surâde primăvara ca o sfântă, / Iar eu visez că trec pe ulicioară / Plîngînd sâni zvăpăiaţi de profesoară, / E–o copcă–n cer, îngeri din ea prind peşte, / În lunci este un plop ce mă iubeşte, / Câinele pe şosea, strivit de moarte, / Parcă e fericit, uitat de toate, // Nu–l mai trezesc ale tăcerii goarne, / Cu labele sub cap, pare că doarme, / Dar mâine–n zori, când l–oi vedea în iarbă, / Lacrima lui în ochi–mi o să fiarbă».

«Nuntirea veşniciei cu murirea» caracterizează de fapt pe orizontală şi pe verticală întregul univers sociouman ciclic în aspectele lui fundamentale. Astfel, omul şi satul ca două entităţi, ca individualitate şi comunitate, apar în viziunea poetului de asemenea condensate / cristalizate în tropi nu numai de natură meditativ–lirică şi sarcastică sau parabolicăFără de vreme, satul se destramă / Şi numai eu, copilul lui, îl plâng / Şi ca pe-un prunc divin la piept îl strâng / Şi că–aş putea să nu-l mai am mi-e teamă. // Îmi pieptăn umbra, ea râvneşte prăzi, / A fost odată zveltă şi frumoasă, / Dar azi podoaba–şi caută prin lăzi. // Viaţa e–un dulce vis, care ne lasă / Prin cimitir — funebru târg cu străzi / Şi numere de bronz pe orice casă»), dar şi de alt ordin, metafizic, bunăoară, ca–n «Cântec în alb», unde imaginea / icoana mamei este una deconcertantă şi obsedantă nu numai ca izvor al vieţii, dar şi ca atotstăpânitoare a memoriei personajului liric declimatat din cursul firesc şi matern al vieţii, aflat sub oblăduirea ei unicăşi deicăE vară, dar zăpezi în cer mai sânt, / Vai, niciodată nu vor mai cădea, / De după ele veşnic mama mea / O să–mi trimită veşti scrise pe vânt. // E vară, dar în cer sunt munţi de gheaţă, / Dealuri de sare, fericirea mea, / De după ele mama–n strai de ceaţă / O să–mi trimită visul ce e Ea // Şi eu am să mă rog, scris de suspine: / «Vin ierni fără sfârşit, rămâi în mine»).

«Bucuria» şi «durerea», «iarna» şi «cuvântul», suprapuse ideii de om, fac una în paleta / salba metaforelor traianusiene, ele fiindu–i nu numai un izvor de inspiraţie, de nelinişti sufleteşti, dar şi de speranţe ori de «cântec ucis» («E iarnă–n orişice cuvânt, / E iarnă–n trupu–mi de ţărână / Şi parcă sânt când nu mai sânt / Şi mă ia viscolul de mână, // Până–n durere poţi s–ajungi / Cu trenul cerului de seară, / Nourii sunt vagoane lungi / Curgând în Dumnezeu să moară. // E iarnă–n clopot şi în vis, / Iar noi, ce–am fost o disperare, / Ne vom trezi cântec ucis / De doi cocori la drumul mare»).

«Cântecul popular» şi «Pământul din cer», «Cântec plâns», «Cântec temut», «Doină» şi alte piese între care şi «Antieu» ne introduc în marele labirint al metaforei–leac ce–l duce în nesfârşitul căutărilor cereşti în care, oricum, smuls din mreaja cuvintelor telurice şi din cel al «trupului care–i este drept sicriu», se vede dintr–o parte cu ochii săi: «Sunt cine sunt, mai mult nu pot să fiu, / Un Antieu şi–un purtător de rană».

Spiritul metaforic şi gustul select pentru stil, pentru sentimentul intraductibil al scrisului fac poate una din cele mai neobişnuite căutări de sine ale unui ambasador al inaccesibilului pe serpentina tristeţii elegiace şi pe cea a curajului pentru suferinţa valorică a ideii de creator, de privighetor al sufletului, al stărilor lui dense şi înrourate de fiori. De aci şi conştiinţa responsabilităţii de sine şi «a vremii ce–n sine moare», dar şi durerea pentru ţărani, pentru «talpa ţării» («Sunt vinovat de tot se ce întâmplă, / Sunt vinovat de tot ce va mai fi, / Şi moartea într–o zi, cu flori la tâmplă, / Cerescul nume mi–l va dărui. // Dar pentru ei cine să vină–n noapte, / Să le aducă ştirea ca un leac? / Ei ştiu că mai e mult până la moarte / Şi–adeseori se duc în ei şi tac»). Incredibil, dar locutorul liric traianusian este conviv cu «durerea», în timp ce «Lumea din noi bolnavă–i de averi», iar «pustiul îi bate în geamuri şi–n sinea–i se face tîrziu». Frecvenţa «cântecului» popular nu este un asediu gratuit al «tăcerii», ci o dezlegare a expresiei propriului eu, pentru că locutorul său liric le va dejuca nu o dată şi nu numai dintr–un racursiu al întrebărilor retorice sau al beatitudinii trecute prin iarbă, prin trupul unei flori, ce nu «uită de înviere». Himerele reveriei îi vor străbate poemele în lung şi–n lat, el aşteptându–şi «visul» particular, dat de ceruri «spre a–i locui viaţa», când «ca pe–o taină moartea nemoartea i–o păzeşte». În altă parte «fiinţa îi este zguduită» de «lumina unui vis» mai mult decât ciudat: «În geam îi bate Moartea / Ca un poem nescris».

Timpul firii şi timpul eului se suprapun nu numai din perspectiva trecerii lor ireversibile, dar şi din cea a amintirii, a raportului–lanţ dintre ele, dependent şi de schimbarea eteronomă a naturii şi de glasul «sângelui» («Te cheamă sângele şi al meu nume / Ce–i este port, ulcior şi avanpost»). Fireşte poetul se fereşte nu de natură, nu de timp, ci de efemeritatea lor. De aceea el e atent la «numele» ce i l–au dat ele întru a–l exprima, reconstrui metaforic într–o cheie sau alta, printr–o idee sau alta. Acestea îi sunt izvoarele eteronome, dar «numele» său e alimentat indirect numai şi numai de un mister al efortului suprapus regretului venind din lume şi ducând în ea, în înţelegerea ei, în care, oricum, a fost, este şi va fi «eternitate clipei».

Un amestec mai pregnant ca imagine de sine şi trop, ca idee subţiată cu crini metaforici mai rar prin grădinile sau prin straturile condeierilor noştri de aici şi de acum precum a grădinarului Traianus ce ne oferă realităţi ale irealului sublimate într–un clopoţel sau într–o viorea de «cântec» («De la daci să–nveţi trăirea, de la daci să–nveţi să mori. / Vai de ţara ce nu–şi are dacii ei nemuritori!»).

Făuritorul de sine prin metaforă, Traianus întrece de unul singur de un deceniu jumătate zborul cuvântului şi cuvântul zborului în căutarea identităţii de sine prin Măria Sa Poezia, rebotezându–i ondinei lui din vis de fiecare dată numele, alintând–o şi legănând–o cu cele mai rare cântece născute dintr–o suferinţă veşnică de copil al înaltului, de înger al sentimentului, de «rege» al «învingerii», al «învinsului» şi de rob dual şi secular al gândului, bucurându–se de fulgii poezicerii bătute în argint tropic şi ontic, ludic şi metafizic «rodind misterul», verbele şi comparaţiile, efigiile epitetice nemaiîntâlnite pe aci («Învăţ singurătatea ca pe–o artă, / Urăsc eternitatea ca pe–un drog / Pe care să nu–l ştiu nicicând mă rog / Şi–mi incrustez tăcerea–n lemn de poartă»).

Personajul liric traianusian «explodează» ideal «în freamăt de cântări» ca floarea îmbobocită în sărutul soarelui matinal de Prier, învăţând prin moartea cuvintelor nemoartea lor, paradoxal vorbind, odată ce «de–o vecie ce durează / La facultatea morţii studiază». Poemele Domniei Sale adesea, citite invers, se dovedesc «bătrâne de–atâta har» în sens esopian. De unde, surprins în jocul sorţii, locutorul lor liric, se pomeneşte rostind / metaforizând lucruri inadmisibile oarecând / altcândva, dacă nu ireale pur şi simplu, chiar astăzi, la o adică. Or, ce–s omul, creatorul, individul, priviţi prin optica nonreală a prezentului (?): «Noi suntem reminţite adevăruri / Ce s–au golit de ceruri şi necaz» (s. n. — T. P.), în timp ce «aruncate–n sumbre cartiere / Dorm fericite şi rodesc tăcere».

Obsesia cerului este una sui–generis, dacă nu din sânge, în scrisul condeierului care a opus ca nimeni altul dintr–o generaţie sau alta (deşi el este o generaţie de generaţii, de gheizere, complicând şi ramificând la infinit accederea (la cer a poeziei), calofilismului pseudocivic opunându–i unul al poeziei pure.

Dacă în volumele insolite «Zeii nu mor în cer», «Literă din Dumnezeu», «Nafura deşertăciunii», «Spitale pentru îngeri» ideea de creator şi de artă poetică are a trece prin toate durerile facerii telurice, plămădirii ei din «lutul» realiilor cotidiene, adică e «scrisă realmente» şi abundent «colorată de revendicări» (după o expresie celebră a lui C. Stere), atunci prin trilogia «Regăsit în cer» se încearcă o retopire / rescriere / reinterpretare nu numai a ideii de ars poetica şi de «aed» al acesteia, dar şi de situare a acestora în timp şi spaţiu, în ideea de Unul, de întreg şi de origine. «Regăsirea în cer» vrea să spună lucrurilor pe nume dintr–o cu totul altă înţelegere a fenomenului care la o adică nu poate fi dogmatizat, tratat în limitele interdicţiei depăşite — totalitariste şi realist–socialiste sau în cele postmoderniste sau nonumaniste, dacă e pe–aşa. Artificiul şi «spunerea» de dragul «spunerii» / tehnice / calofilice de fapt sunt ţintele în care poetul îşi îndreaptă toate săgeţile crinilor săi telurici în care l–au «prăbuşit» razele de duminică ale luminii cereşti de unde îşi trag izvorul tropii săi cu iradieri asociative, metaforice, sarcastice, ironice şi polemice. Or, într–un dialog mutual cu trandafirul, acesta de pe urmă, paradoxal vorbind, avea să–i mărturisească franc personajului liric traianusian, dincolo de cântec, privitor la «Arta muririi»: «Deşi ai să te rogi fără–ncetare, / Tu niciodată n–ai să poţi muri. //Nu–ţi este dată a muririi artă …».

«Cântecul pentru niciodată» al poetului este unul al libertăţii de sine, de bine şi de frumos, de ideal şi ireal, prin ceea ce devine necesar şi real, deşi e unul din cer, din mister, divin şi dulce–amar, dacă nu de pelin, deprins, prin condiţia sa, cu cântecul uitat de colivie, venit din veşnicie, ca şi cel al păsării ce nu cântă numai din tei şi despre tei, ci întotdeauna deodată despre trei: despre pământ şi sine şi despre cer.

Astfel, «Nuntirea veşniciei cu murirea» mai este acea simbioză incoloră şi de auroră dintre real şi ireal, dintre personal şi paradoxal, dintre teluric şi cosmic, dintre ontic şi rapsodic care cristalizează aievea nu numai ideea de «cântec» şi de «creator», dar şi pe cea de «cer», de libertate, de trăire în divin («Trăiesc din cântec, nu din pâine, / Convins că numai el rămâne» sau: «Cântă poezia–n mine, / Îmi e rău şi–mi este bine, / Chemări tac, rostesc suspine / Şi–i greu, Doamne, fără Tine…» ori «Poetul trebuie să fie / Un purtător de Dumnezeu» sau: «Să intre Dumnezeu în lume, / În păsări, flori şi–n cimitire, / Acolo e iubirea noastră — / Zare sub cruce de mister. / Îngenuncheaţi în cele sfinte, / Îmbolnăviţi de cele bune, / Vom aştepta în noi pe Domnul / Să ne contaminăm de cer»).

Sufletul poetului este la modul absolut o «rană de cântec». În «Baladă pe nou» locutorul său liric, meditând / replicând asupra ideii de dragoste şi de creaţie, va ciclopiza ideea de libertate din perspectiva făuririi divine, dezinteresate şi afectate / molipsite de conceptul de «cer», de «absolut» («Manole şi–a închis iubirea–n zid, / Eu — un popor de mierle fredonând / Al nedreptăţii lied / În gând. // Sunt bucuros, aproape ne-ntîmplat. / Mi–a mai rămas un lucru de făcut — / Să le fiu cer surpat / În absolut»).

Transpunerea / mutarea în necuvinte, în transcendental îl va urmări pe locutorul liric al autorului şi din perspectiva morţii, dispariţiei telurice dejucate («Moartea făcea apelul şi plângea / Că nu găsea în liste viaţa mea. / Nici n–o s–o mai găsească niciodată, / Că viaţa mea–i de–o viaţă divorţată / De–acest copac în care nu mai sper / Şi frică mi–i că va zbura în cer», adică se va transforma în «stinse cuvinte». Convins însă de vocaţia sa, de condiţia împlinirii umane telurice prin cântec, personajul său liric se vede deghizat într–un «copac». Iată şi «cântecul» lui metafizic, traianospunerea lui metaforică, ciclopică, paradoxal–parabolică la origini: «În pieptul meu e–o scorbură cu mierle, / Caut în mine, tace Dumnezeu, / În tine caut, lumea–şi prinde perle / Din amintirea plopului ce–s eu».

Oricum, inaccesibilul Traianus («Ştiind poetul, să–l cunoşti nu poţ), citit carte cu carte, poem cu poem, vers cu vers, cuvintele i se umplu cu de la sine putere de o lumină traductibilă în imagini şi idei, în tehnici şi forme capabile să reprezinte un poet aievea care şi–a schimbat suferinţele şi trăirile, sentimentele şi atitudinile pe traianotropi adunaţi într–o «carte de răni». «Regăsit în cer» mai traduce apoi şi refuzul de–a fi numai de «lut». Apelarea la natură (deghizarea într–un «arbore» sau altul, într–o «floare», în «firul ierbii» etc.) îi oferă posibilitatea fericită de–a–şi «citi» indirect şi echidistant «suferinţa bucuriei».

Înălţarea metaforică prin «rugă» / «rugăciune» în tăriile adânci ale trăirii descrie poate cel mai elocvent accederea poetului la sine şi la cer («Întemniţat în rugăciune, / Vise–mi comand, preabucuroase, / Ninge cu viaţa mea pe case, / Ninsoarea–i tot ce mai pot spune, // Rănită, zace–n drum durerea, / Odaie–n trupu–mi îi voi face, / Tăcerea–i graiul care–i place, / Preaplânsul meu i–i mângâierea. // A ruginit privirea morţii, / Moare–n curând şi–mi este teamă / Că fără ea, prin taina bolţii / Te–oi căuta zadarnic, mamă»). De aceea, intrat / ajuns / înălţat în cer / în cuvântul din «cer», poetul ne propune să nu «luăm din moartea», ci din «mirarea» lui care îl exprimă şi–l confirmă (prin ideaţie şi revelaţie) odată pentru totdeauna. Este un gest artistic de o rară frumuseţe demnă doar de firile cu adevărat artistice şi original–originare, tutelare pentru care «Nu–i cântec mai frumos precum durerea / Ce se îmbracă–n amintirea mea».

Prin recurenţa cărţii constituită din cele trei universuri mărturisitor metaforice, atitudinal–parabolice şi persuasiv–ludice, scrierile Dumnealui sunt demne de cea mai profundă luare aminte a preţuitorilor săi de oriunde şi de oricând. Or, Traianus, poetul Viişoarei, păşeşte în mileniul al treilea cu o icoană liricăşi cristică a sufletului său criptic ce–i reflectă «mănăstirile de rouă» ale «lacrimii» lui de «copil» şi de ambasador al inaccesibilului metaforic sau de «rege învins» al tainei care de–acum în toate vine «să deconspire «Minciuna» care–i lege–n ţara fărdelegii şi a nonpoeziei, dându–ne totodată cu generozitatea–i legendară «din viaţa lui ce–i nemurire». Ca un poet «cu şapte ani de–acasă» de credinţăşi de frumos românesc multimilenar, el este şcolit la metafora înţelepciunii şi la înţelepciunea acesteia . Altfel nu le-am putea gusta în clipele lui de iluminare interioară reveria cântecelor divine. De unde «Poezia este altceva decât lumina, / Decât tăcerea, decât cuvântul ea e mai mult». Conştient de misiunea sa poeticăşi rapsodică, autorul va mărturisi: «Numai cântând poţi înflori iubirea, // Poţi deveni iubire, dacă vrei». Numai cântând din propriile strune ale inimii poetul poate accede la cer şi la mister, la nemurirea cuvântului iisusiac, a «omului–poezie».

Dincolo de orice influenţe şi stridenţe / «licenţe» de un ordin sau altul, «poemul vieţii» poetului nostru e unul «ciuruit de lacrimi». De unde neîndoios şi «firea–i» de–a pleda pentru «Nuntirea veşniciei cu murirea», de–a accede la «poezia cerului». «Limba română–i mănăstirea–n care, / îngenuncheat, mă rog de neuitare», accentuează locutorul său liric în poemul «Definiţie». De aceea se vede că autorul şi încearcă mereu de la carte la carte şi de la poem la poem aidoma privighetorii a viersui pre înţelesul «cerului divin», adică pe toate cele douăsprezece voci ale veghetorii din rai, — de unde e şi cântecul îndrăgostit de graiul plaiului şi nu asemeni somnoroasei «turturici» glăsuind doar «tur–tur–tur…» — în stare a o înţelege numai calul şi omul, stăpânul acestuia, precum ne spune o legendă străveche.

Crinii poemelor traianusiene sunt «litere ce–i aparţin», izolându–l în peisajul poeziei româneşti ca pe–o poiană din pădure cu vraja luminii pogorâtoare pe aripi de îngeri şi stingherindu–l cumva parcă la gândul de–a se retopi odată în desişul arborilor din jur, «arzând în focul dragostei deplin», deci a dragostei de a fi Unul.

Da, în adevăr calea poetului ia naştere din stele. De aceea el n–are altă condiţie decât accederea la cer, prin sine, prin «giuvaiericale din suspine», prin molipsismele lor ideatice, prin «copilul… cărunt» din el, prin «alfabetul» «tristeţii» ce «l–a creat poet». Se vede că şi «Premiul său Naţional e–n cer».

Ar fi de–a mirării să nu–i dăm crezare. Atunci cum să ne îndoim că numele curent al poetului nu ne spune nimic? «Regăsit în cer» înseamnă întâi de toate o altă performanţă a «regelui învins», rescris cu aldine de mister şi fireşte cu cer, cu frunză de cer, pe vreme de cântec de ler, când «păsările cuvintelor îl grăbesc în soare».

Tudor PALLADI


Anunțuri