… tot astfel nici mai multe sau două Românii!

Pe harta țării noastre, numite, în vremea copilăriei mele școlare primare, Republica Populară Română, iar din aceea a gimnaziului Republica Socialistă România, hartă atârnată pe atunci în cui, obligatoriu, în orice clasă, pe partea stângă de cum intrai, opusă ferestrelor, hotarul spre răsărit deschidea, dincolo de firul unui râu lung și coborâtor, o întindere de pământ nesfârșită, descinzând din nordulmuntos maramureșan până în inima verde a Deltei Dunării vărsate în marea cea mare și nu întotdeauna neagră, precum îi zice. Pe pământul acela incredibil de întins, care mie, copilului, mi se părea că nu se mai termină, coborând și el, ca și râul-hotar, dinspre nordul obcinelor împădurite până în lotcile gurilor Dunării, scria pe hartă, față de numele întregi ale statelor vecine – Republica Populară Ungaria, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și Republica Populară Bulgaria -, doar o prescurtare seacă: U.R.S.S., cu punctele de rigoare interliterale. Prescurtarea aceasta, uresese, atât de des folosită în mediul școlar, răsunând în urechile tuturor, și nu numai la lecțiile de geografie, ajunsese să înlocuiască în vorbirea de zi cu zi înseși cele patru cuvinte ale numelui statului uriaș (aveam să-l descopăr în întregime ceva mai târziu) din dreapta țării mele: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

Intuiția urieșeniei acelui stat avea să funcționeze, în cazul meu particular, cam în aceeași vreme cu felurite revelații geografice, aproape reflex, doar din șirul simplu al cuvintelor, cu mult înaintea oricărei pregătiri filologice de care aveam să am parte mai târziu. Statul vecin din partea stângă-jos a hărții, deși ”federativ”, era, totuși, o singură republică: Republica […] Iugoslavia. Cel din dreapta-sus a hărții era altceva, incomparabil mai mult: o ”uniune a republicilor”, o republică formată din mai multe republici, o republică de republici. Ceea ce, trebuie să recunosc, m-a impresionat întotdeauna și m-a intimidat. Chiar și multă vreme după ce am terminat școala.

Același gimnaziu, cu clasele lui care zburau, una după alta, din copilăria profund senină spre pubertatea erectilă și adolescența confuză, m-a făcut să descopăr, cu farmecul magnetic al primelor atracții fascinante, și universul limbilor vorbite de vecinii statali: maghiara Ungariei populare, bulgara Bulgariei populare, sârba paniugoslavă, rusa (n-aveam habar și nici nu se pomenea în vreun fel de existența limbii ucrainene) de dincolo de obcini și…

…și mai era ceva, mai era o altă limbă, despre care profesorii de resort ezitau și evitau să ne vorbească nouă, puștilor cu bubițe pe față. Probabil, mă gândesc acum, pentru că am fi putut dori și le-am fi putut cere cine știe ce detalii. În dreapta hotarului de răsărit, cum privești pe hartă, în stânga Prutului, cum te uiți la curgerea lui spre Deltă, aflam că exista o ”republică”, din multele ”sovietice socialiste” care formau ureseseul, în care locuitorii vorbeau, ca și noi, românii, tot limba română, dar căreia, din cauze și motive peste care pur și simplu se trecea – nefiind probabil de spus unor copii în formare -, oficial i se zicea și se numea limba moldovenească. Firește – cel puțin în aparență -, pentru că partea aceea extrem vestică din componența ureseseului purta numele oficial de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Cu inepția, acerb susținută pe toate căile, inclusiv științifico-academice, a celor două ”limbi române” (una numită ”moldovenească”, de parcă, de exemplu, franceza din Canada ar fi ”limba canadiană” sau portugheza din Brazilia ”limba braziliană), am trăit cea mai mare parte a vieții mele adulte, până nu demult. A n-a limbă romanică, neolatină, numai pentru că era, după rusa absolut și excepțional obligatorie pe teritoriul pansovietic, limba localnicilor, limba de acasă, care dubla, foarte timid, singura limbă oficială din punct de vedere sovietic, limba sovietelor socialiste, rusa. Cine vorbea ”limba moldovenească”? – mă întrebam filologic. Și-mi răspundeam ideologic: Firește, ”moldovenii”. Aici, până în decembrie 1989, trebuia să mă opresc. Rotițele gândirii filologico-lingvistice și istorice mergeau și ticăiau, însă, singure, mai departe. Dar cine sunt ”moldovenii”? Nu avem, și noi, în România de dincoace de Prut, ”moldovenii” noștri, din Moldova ieșeano-nemțeană, și botoșeneană, și vasluiană, și bârlădeană, și gălățeană și… așa mai departe?… Or fi poate două neamuri de moldoveni? Unii până la Prut și ceilalți de dincolo de Prut? Moldovenii de până la Prut sunt români.  Moldovenii de peste Prut ce-or fi? Ce e cu ”limba” lor? Chiar altă limbă să fie?! Atunci – izbucneam în climax-ul meu retoric interior – de ce nu zicem și altor graiuri românești ”limbi”: de o pildă, ”limba” muntenească, ”limba” oltenească, ”limba” bănățenească, ”limba” ardelenească, ”limba” crișenească, ”limba” maramureșenească?! Și așa mai departe.

Latina, matcă a tuturor limbilor născute din curgerea ei în timpi și spații, a trecut și peste munți și peste fluvii, precum Dunărea, darămite peste râuri, dealuri, șesuri. Dacă în sudul Dunării a dăinuit, compact și sporadic totodată, până la poalele Olimpului zeiesc al Greciei continentale, până pe coasta dalmată a Adriaticii și până în peninsula istriană, vreme de peste două milenii, cum nu avea o astfel de limbă, atât de puternică și de rezistentă, aere perennius, să treacă, dusă din gură în gură și din generație în generație, la fel de bimilenar ca peste tot, și dincolo de firul unui râu ca Prutul (cunoscut mai înainte și de vechii greci: mărturie, ”părintele istoriei”, Herodot), râu tare doar la inundații periodice, și nu întotdeauna frecvente?… Romanitatea și sora ei geamănă, latinitatea, au pătruns, de la moartea lui Traianus, optimus princeps, până la aceea a lui Aurelianus (ultimul sfert de veac al III-lea p. Chr.) și, de aici, până în vremea lui Iustinianus, împăratul roman de răsărit care închide Antichitatea și deschide Evul de Mijloc, nestingherite, în tot estul și nord-estul limitrof fostelor provincii romane numite ”cele trei Dacii” (tres Daciae). Latina și civilizația romană au fost adoptate, firesc, prin legături comerciale și puternice interese economico-militare, de dacii liberi răsăriteni, locuitori până la Nistru și chiar dincolo de el, alături de alte neamuri vechi, indo-europene sau nu.

Româna s-a născut una singură, nu geamănă sau triplă, din pântecele latinei răsăritului european și sudic al fostului Imperiu, asemenea, în miturile grecești și romane, zeiței Pallas Athena-Minerva din capul lui Zeus-Iuppiter. Cealaltă soră romanică est-sudică, limba dalmată, una mult mai occidentală ca poziționare geografică, avea să se stingă în urmă cu aproximativ trei secole. Neolatina nord-dunăreană, în schimb, de la luciul fluviului până dincolo de Nistru, ne apare, mai ales astăzi, incontestabil unitară în raport cu dialectele ei sud-dunărene, fărâmițate și, în general, reciproc non-tangente. Peste tot, din Pind și de la Adriatică, de la Dunăre, Tisa și Nistru – cu enclave, cum spuneam, și dincolo de acesta -, o singură limbă, limba romanilor de odinioară, o limbă cu nume etnogenetic: româna, și peste tot aceiași vorbitori ai ei, indiferent de vecinii geografico-statali: românii (din lat. Romanus, pl. Romani), singurii urmași direcți ai romanilor care s-au numit pe ei înșiși la fel și neschimbat de milenii precum strămoșii lor originari, aceia din care, în primul și la începutul celui de-al doilea veac christic, au început să se coboare.

La Întâi Decembrie al acestui an s-au rotunjit patru, câți încă mai rămân până la împlinirea veacului de la Întîi Decembrie 1918. Reveni-va, dincolo de literele tratatelor politice și de prevederile actelor normative juridice, Istoria Europei contemporane la metafizica miracolelor? Spiritul în care se construiește și se fortifică Europa de azi este cel al uniunii (”Uniunea Europeană”) și al unității, nu al ruperii și desprinderii, nu al fragmentarismului și al fărâmițării. Putem, oare, spera, peste numai patru ani, în consolidarea uniunii și unității europene, noi, românii, contribuind la aceasta prin miracolul re-nașterii unei singure Românii – aceea a limbii române unice și unite în ființa unui singur trunchi statal, acesta alungând, cu robustețea și trăinicia sa, fantomele trecutului?

Aș îndrăzni, dacă nu să cred, cel puțin să sper că da.

Cum nu-s în lume mai multe limbi române, tot astfel nici mai multe sau două Românii!

 

Prof.dr. Liviu FRANGA,

Universitatea din Bucuresti
Decan – Facultatea de Limbi si Literaturi Straine
Departamentul de Filologie Clasica si Neogreaca
Secretar General al Societatii de Studii Clasice din România

unire-si-prietenie_5e820643cefb32

Anunțuri