Privighetoarea din Palatul regal
          (simfopoem sugerat)
 
Era odată o privighetoare,
Care cînta la margine de crîng.
Veneau curteni și, așezați pe iarbă,
Simțeau cum  viețile în ei se frîng.
 
O ascultau în fiecare seară,
La ceasul fix al așteptării lor.
„Ce mai crăiasă! Cîntă-așa de veșnic!”-
Pițigăiau curtenii toți în cor.
 
„Nu e-o rușine pentru ea pădurea?
Nu ar cînta mai bine la Palat?”-
Se întrebau, vînînd-o cu privirea,
Trimișii suveranului înalt.
 
Și o aplaudau fără-ncetare,
Din iarbă ridicați o implorau
La bis să cînte Oda nesfîrșirii
Și fețele lor, vai, se luminau.
 
Și seara era Zi și luna–soare,
Și-așa a fost o vreme, negreșit.
Cînta privighetoarea fără plată,
Hrănindu-se cu Har nemărginit.
 
În straiele ce nu erau de gală,
Ea mulțumea-nchinîndu-se și-apoi
Zbura în Dumnezeu să se-odihnească
Și crîngul pustia sub vînt și ploi.
 
Pînă-ntr-un nou amurg, pînă cîntarea
Ne-ncoronatei păsări răsuna
Și admirînd-o, regele își puse
În gînd ca ea să fie doar a sa!
 
Mireasă și-o dorea, nemaivăzută!
Pe umeri să o poarte ne-ncetat,
Regină cu putere absolută,
Prin ordin s-o  proclame la Palat!
 
Grabnic, el poruncise s-o vîneze
Arcașii falnici, unici răpitori
Și într-o colivie aurită
-Trofeu de lux–să i-o aducă-n zori.
 
Au stat la pîndă nopți întregi gonașii,
Au tot  ales momentul fericit,
Și-au înhățat-o cînd dormea-n pădure,
Și cu ea-n colivie au fugit
 
La împăratul supărat pe soartă,
Îndrăgostit la culme, suferind,
Ce-acuprindea în vis privighetoarea
Pîn-se trezea, de lacrimi strălucind.
 
Ci nu-i venea să creadă ce se-ntîmplă–
Că reintrase  soarele-n Palat
Și lîngă tronul lui, în colivie
Tăcea privighetoarea ne-ncetat,
 
Tristă, privind la regele ispravnic,
La regele înnebunit de ea,
Care acum cînta  de bucurie
Lîngă regina Lumii  ce tăcea.
 
Și el rîdea, dansînd prin sala mare
Și ea-l privea cu milă și dispreț,
Și în oftatul ei murea cu-ncetul
Crîngul unduitor și cîntăreț.
 
Murea-nvîrtindu-se cu ea Palatul,
Dar regele, ca un copil, dansa
Și brusc, zîmbind deschise colivia
Să-l  invadeze toată Dragostea.
 
Dar ea stătea la locu-i, neatinsă,
Și ea doar cerul infinit visa
Și-atunci, înfuriat regele-o zmulse
Cu patimă, să vadă cum murea
 
Aleasa lui din cîte-au fost sub soare!
Regina lui la nobilu-i Palat!
O noapte-a plîns deasupra ei, s-o-nvie!,
Și-n zori cu sabia s-a sfîșiat!
 
25-27 ianuarie 2015,
Chișinău
 
 
 
Nimb
 
Tăcerea trebuie vorbită.
Ca să rămînem–n-o rostim.
Și ea se stinge, ofilită,
Și-o îngropăm în țintirim.
 
De ce în noi nu-i facem casă?
De ce n-o apărăm de noi?
Decît tăcerea mai frumoasă
E numai clinchetul de ploi.
 
Decît tăcerea mai blajină
E doar sărutul de copil,
Care îți dăruie-o lumină
Din palma lui de crin fragil.
 
Iar noi ne înhumăm tăcerea,
Ne lepădăm, uitînd de ea
Și cînd ne vine-n pat Durerea
Tăcerea mută-i tot mai grea.
 
Și am rosti-o–-nu se poate!
Și am cînta-o–-nu e timp!
Și între-o Viață și o Moarte
Cerșim tăcerea ca pe-un nimb!
 
***
Maică, ce mi te-ai preschimbat în stea,
Sufletu-mi azi rodește lacrima.
 
***
Zumzet de taine, cîntă bolta-n mine
La harfe, la trompeți și clavecine.
 
 
 
Măicuța
       Pentru Marin Ganciu
 
În ochii lumii a-nflorit tîrziul,
Din cer se-aude lacrima căzînd.
De niște veacuri căutîndu-și fiul,
Umblă-o măicuță singură, plîngînd.
 
Pe orice om și pasăre întreabă
Dacă-a-ntîlnit un june ca un crai:
Cu mers legănător, durut, de iarbă
Și cu surîs amirosind a Rai?
 
Întreabă orice floare din cărare,
Îngenunchind în fața ei cu dor.
Dintr-o baladă coborîtă pare,
Dintr-o icoană cu mîntuitor.
 
Și tocmai cînd era în maci să cadă
Aude-un glas de printre ciocîrlii:
„De ce-n tăceri mă cauți, trestioară?
Eu sunt în Cer, unde te-aștept să vii!”
 
 
***
Sunt liber în robia lui Iisus.
Nu-mi trebuie o altă libertate.
Șoaptele lui sunt rare nestemate,
De ele-nduioșat, mă las răpus.
 
Sunt liber în slujirea lui Christos.
Nu-mi trebuie nici o lumească plată.
Doar să m-ating de Crucea-nsîngerată
Ce-a-nmugurit, ce va-nflori frumos.
                                          
 
***
Dacă tăceai–-în Cer nu rămîneai!
 
 
 
 
Iisus către tîlharul de pe cruce
 
Ce zare-nsîngerată, ce Lumină
Clocotitoare peste noi căzu!
Tu nu mai ești tîlhar, ești fără vină,
Cuvîntul tău în sfînt te prefăcu!
 
Trebuie să murim cît mai degrabă
Ca să-mplinim tot ce ne-a fost prescris.
Tu nu mai ești tîlhar, ai mîndră salbă
Din suferința ce nu te-a învins.
 
Privește-n ochii mei, fără păcate
Ai devenit într-al Durerii strai.
Tu nu mai ești tîlhar, tu îmi ești frate,
Tu mergi chiar azi cu mine drept în Rai!
 
                                            27 ianuarie 2015
 
Anunțuri