Azi e 9 mai, ziua de naștere a tatalui meu, care a fost făptură pămîntească numai 45 de ani. Dintre care 5 i-a suferit în detenție comunistă pentru că în 1944 și-a permis să treacă Prutul dinspre Botoșani, unde lucra, spre Edineț, în Basarabia, unde avea o mamă și-o soră. A fost reabilitat ca jertfă a regimului stalinist-comunist abia în 1992.

Nicolae Vasile Vasilcău, născut la 9 mai 1923 în satul Viişoara, judeţul Bălţi. E înmormântat în satul natal.
Despre acesta trebuie să mai scriem că în toamna anului 1941, fiind la „munci de apărare”(citat din dosarul de la filiala KGB din RSSM) cade în prizonieratul nemţilor şi pînă în martie 1942 e deţinut în diferite lagăre de concentrare. Executînd lucrări agricole în cătunul Petrovka, raionul Homeansk, regiunea Kirovograd, evadează, traversînd înot rîul Bug, dar e arestat de forţele armate române şi încarcerat în alt lagăr de concentrare din Tiraspol, de unde peste cîteva zile este eliberat. Revine în satul natal, apoi activează peste Prut, în calitate de oficiant statistic, şef al serviciului militar şi secretar în Primăria comunei Adăşeni, raionul Săveni, judeţul Dorohoi(azi Botoşani), până la venirea puterii sovietice în Basarabia. La 13 iunie 1944 în satul Adăşeni, la Primăria unde lucra Nicolae Vasilcău, vine locotenentul superior al Armatei Roşii din serviciile de contraspionaj, adjunctul comendantului militar al raionului Săveni, Pereslavţev cu 11 soldaţi şi-i propune să-l urmeze, pe post de traducător şi călăuză, în căutarea dezertorilor, după care se vor reîntoarce. Ajungînd pînă la podul de la rîul Prut, Vasilcău a rămas pe teritoriul României, iar locotenentul rus, a traversat podul de peste Prut spre teritoriul ocupat de sovietici, unde a şuşotit ceva cu grănicerii, care verificau actele celorlalţi. După aceasta locotenentul rus i-a făcut semn cu mîna să-l urmeze şi el s-a pornit spre Basarabia reocupată de ruşi. Nicolae Vasilcău ajunge la Punctul de Control şi Permise(KPP) al satului Bădragii Vechi, Edineţ şi e pe loc arestat de colaboratorii secţiei a 5-a a detaşamentului 19 de grăniceri sovietici pentru încălcarea graniţei de stat. La 16 iunie 1944, Nicolae Vasilcău, plus un ofiţer şi-un traducător au învoire să plece în România, la Primăria Adăşeni, de unde celui arestat i-a fost propus de anchetator să aducă 30 kg de hîrtie curată, patefonul, bicicleta, covoarele şi alte obiecte personale. A fost somat să nu spună nimănui despre acest fapt, în caz contrar nu va pleca acasă, ci în temniţă, ceea ce s-a şi întîmplat. În aceeaşi zi cei trei s-au reîntors la comendatura din Edineţ. Lucrurile au fost confiscate. „Am încălcat graniţa nou-stabilită din vina locotenentului sovietic”, a declarat Nicolae Vasilcău anchetatorului Mitrofanov. Scena de trădare descrisă anterior s-a produs în ziua în care a şi fost arestat de Secţia SMERŞ(SMERTI ŞPIONOV-MOARTE ŞPIONILOR) din districtul moldovenesc de grăniceri condus de locotenent-colonelul Panarin, cu acordul procurorului raionului Edineţ Ivanov din 21 iunie 1944, întemniţat în puşcăria NKVD-istă nr. 1 din Chişinău, anchetat de ofiţerii Secţiei SMERŞ a NKVD-ului Districtului moldovenesc de grăniceri: Katrevici, Lazarenko, însuşi şeful Secţiei SMERŞ, locotenent-colonelul de securitate Kojanov, însuşi procurorul militar al trupelor NKVD, maiorul de justiţie Kovalevski, maiorul de securitate Toker, locotenentul de securitate Nadiojkin, Mitrofanov(cel care l-a ameninţat cu împuşcarea, cu spînzurarea şi cu interzicerea oricăror întrevederi cu mama sa, dacă nu va depune mărturia impusă), Grebenkin, Onişcenko şi Pankov, acuzat de Adunarea Supremă(Osoboie Soveșceanie) a NKVD-ului din URSS pentru trădare de patrie, condamnat în baza Codului Penal al RSS Ucrainene la data de 13 ianuarie 1945, în lipsa oricăror probe şi trimis pentru o perioadă de 5 ani în lagărul de muncă şi corecţie al MVD-ului sovietic în numele lui Pokrîşkin din orăşelul Usti-Nera, Direcţia Industrială de Minerit Indighirsk, Dalstroi. (Datele exacte sunt extrase din dosarul nr. 02612 al NKVD-ului/Secţia SMERŞ-Moldova, maior de KGB Sahno, din Extrasul Protocolului nr. 4 al Adunării Supreme a NKVD-ului sovietic din 13 ianuarie 1945, din Încheierea după dosarul de urmărire arhivat cu nr. 0412784 din 3 aprilie 1950, din Hotărîrea Procurorului RSS Moldoveneşti din 3 martie 1993, cu privire la reabilitarea lui Nicolae Vasile Vasilcău, în baza Legii Republicii Moldova din 16 ianuarie 1992, din Dosarul voluminos al tatălui poetului, condamnat fără nici o probă, repetăm, pentru 5 ani de detenţie, cu consecinţe tragice pentru restul vieţii sale şi a familiei sale dintîi şi celei ulterioare). În urma condamnării lui Vasilcău, în România se transferă cu traiul din Basarabia soţia sa, Eugenia Vasile Ailenei cu fiica Maricica… Toate intervenţiile lui de după eliberare, referitor la posibilitatea întregirii familiei, s-au soldat cu nici un răspuns. Deseori lua acordeonul german „Hohner” şi o geantă cu muzicuţe de gură, pleca cît mai aproape de sîrma ghimpată, de unde cînta tare, cît îl ţineau puterile, în speranţa că strigătul inimii lui va fi auzit de fiica şi prima lui dragoste de peste dealul împădurit al comunei Mitoc. Menţionăm faptul că tatăl acestuia, Vasile Ion Vasilcău, născut în 1900, la 1940 pleacă la muncă în or. Reazani(Rusia) şi i se pierde urma de atunci…

Primii copii pe care-i naşte noua lui soţie, Varvara Chilaru sunt Marin şi Maricica(numiţi astfel ca să-şi amintească de prima fată rămasă peste Prut). Următoarea fiică este Galina, cea care i-a înălţat un monument la cimitirul din sat şi a fost pe urmele sale, în comuna Adăşeni din judeţul Botoşani, cu gînd de a o întîlni în viaţă pe fiica lui, Maricica, poate şi pe soţia lui, Eugenia.
Dar n-a fost să fie….

1969 La 2 aprilie în satul Viişoara, judeţul Edineţ, se naşte Traianus (Traian Vasilcău), ultimul copil al familiei.

Tatãl meu

Tatãl meu din depãrtãri,
Sã-ți aduc ceva mirãri?
Spun și moartea-mi spune: „Nu,
Nu te-amesteca și tu“.

Tatãl meu din cer, nu vrei
Sã-ți mai dau din anii mei?
Spun și moartea-mi spune: „Lasã,
Uite-i noapte-ntunecoasã“.

Tatãl meu, cenușa mea,
Sã-ți arãt mireasa mea?
Spun și moartea-mi spune: „Uitã,
Cã-ntre noi e tainã multã“.

Tatãl meu, îi strig, ai vrea
S-o poți pe mama vedea?
Însã moartea-mi spune: „Ba,
Cã e-n cer demult și ea“.

Și eu plîng, cã nu se poate
Și ea rîde rîs de moarte
Și nu am ce-i face eu,
Clipã i-s, ea mi-i Mereu

Pînã într-o zi cu nea,
Cînd se va mai îmbuna
Moartea mea, Domnia Sa.

1996

Vis

Asearã l-am visat pe tata.
Nu l-am vãzut decît în vis,
Dar l-am visat, v-o spun precis.
Mă jur pe inimă, n-am alta.

Era cu mama, braț la braț
Și morții vii cîntau în cor,
Iar eu mergeam în urma lor,
Sorbind murirea cu nesaț.

Era ca de cafea un zaț
Și cerul pîlpîia mereu
Și tatãl meu eram chiar eu,
Mergînd cu mama, braț la braț.

Treceau cãlugãrii cãlãri,
Trãsurile mureau mai toate
Și-atunci strigat-am: „Nu se poate“
La porțile închisei zãri.

Din largul rãzvrãtitei mãri
Stele scoteam cu limba latã
Și le lipeam de cer, s-abatã
Cãlãtoriți din depãrtãri.

Nici nu mai știu ce-mi spuse fata,
Care plîngea în urma mea
Și m-am trezit, plîngînd cu ea,
C-aseară l-am visat pe tata.

 

Scrisoare tatãlui meu

Bunã seara, tatã, implacabil, poate,
Îți trimit rãvașul inimii, tîrziu,
Numai sã ajungã dincolo de moarte
Cã îmi mai ești tatã, cã îți mai sunt fiu.

M-aș porni spre tine, peste multe sate,
Cu doi cai heraldici, înșeuați la car,
Dar la noi sunt caii sacrã raritate,
Azi se vînd pe aur numai, foarte rar.

Dac-ar fi o șansã sã te naști vreodatã
Și sã vezi pãmîntul tãu, care rãmîi,
Ai muri în brațe cu viața toatã,
Ai muri cu veacul lîngã cãpãtîi,

Cãci pe huma voastrã au întins o horã
Cei ce au castele, cei ce n-au nimic,
Moartea ca pe-o fiarã zilnic mã devorã,
Cînd sãrutu-ți ochii înfloriți în spic.

Sigur m-aș întoarce, tatãl meu, chiar mîine,
De te-aș ști acolo, în al tãu mormînt,
Dar cu crucea-ți unul a lovit un cîine
Și te strig întruna și mi-i glasul frînt.

Te-aș lua în palme — humã-abia în floare,
Iarbã verde încã, pîinea mea de veci
Și te-aș pune-n lacrimi și te-aș duce-n soare
Sã-mi fii doar luminã prinsã-ntr-un ghiveci.

Mã gîndesc la tine, mã gîndesc, mã iartã,
La acei ce-n piațã tîrguiesc pãmînt,
Dupã ce muri-vor ei vor fi de piatrã,
Ci noi de țãrînã vom avea mormînt.

Îl avem din nașteri, aspru, cu arsurã,
Noi, țãranii ãștia, pãmînteni de rînd,
Pentru voi e temã de literaturã,
Pentru noi pãmîntul este doar pãmînt!

Noi nu știm ce-i traiul fãrã de suspine,
Nici ce este timpul lumii, monoton,
Noi suntem de astãzi iarba care vine,
Noi suntem urmașii primului Ion.

Sã nu fim în stare sã mai cerem pîine
De la alte neamuri, sieși ne-am cerși,
Sã sfințim pãmîntul, cãrui, totuși, mîine
Îi vom cere gazdã pentru a muri.

Bunã seara, tatã, implacabil, poate,
Îți trimit rãvașul inimii, tîrziu,
Numai sã ajungã dincolo de moarte
Cît îmi mai ești tatã, cît îți mai sunt fiu.
1987

Fotografia postată de Traian Vasilcău.

Anunțuri