Dragă mai marele peste „sclădişorul” cu explozibil pre nume „Sinceritatea ca sentinţă”, după ce am citit cu o plăcere deosebită (care, vrei-nu-vrei, îţi învăluie inima în scârbă), ţin să Vă aduc la cunoştinţă că la noi, în ţar(ă)cul mioritic, îngrădit cu migală de grijile ancestrale ale bacilor responsabili de turmă, nimic nu se pierde, totul se transformă… în parale (vorba lui Berejan din Copiii şi merele de Constantin Condrea), şi nici seceta, nici ploaia, nici procurorul european, jinduit o vreme de unii, nu mai pot pune stavilă hapsâniei, nu mai pot opri  batjocura la care sântem supuşi de cei care pe loc uită ce e acea ruşine, bun-simţ şi cumsecădenie când vine vorba ca ele, paralele (dolăraşii), să curgă val-vârtej (exact ca în poza de pe blogul dumitale), în buzunarul lor, al celor care minciuna o dau drept adevăr.

Şi e mare păcat dacă vom tăcea în continuare.

Huideo, potaie!!!!!!
Marş na turbinca!!!!
P. S.  Am mai trimis nişte gânduri care intră în rezonanţă cu ceea ce scrii dumneata.
Cu aceeaşi aleasă preţuire dintotdeauna,
Constantin RUSNAC
Adevăr adiind a minciună

„Puterea e în adevăr” –

Asta-i deviza lor.

O fi, nu zic.

Chiar foarte bine sună.

Însă, de obicei,

La ei,

El, adevărul,

E cam tras de păr

Şi tare mai adie

A minciună.

 

Echitate

 

La noi

Cine fură-o mie

E băgat la puşcărie,

Iară cine

Cu un miliard

Se pricopseşte,

Liber e şi

Huzureşte.

 

Tăcere

Ce n-aș face,

Bine, rău,

Tata tace.

Doară ochii lui

Vorbesc:

Printre mulțimea de cute

Înțeleapta lui tăcere

Spune multe.

 

Ruşinea

 

Ah!

Cum ne place-a ne complace

Când nu-i minte-n carapace

Și n-ai grijă de obraz?!

Ruşinea ne lasă-n pace,

Spre noi faţa nu-şi întoarce,

Simțindu-se de prisos,

Orfană-ntr-un ungher tace

Şi, legând la uşă clanţa,

Moare-acolo în găoace,

Lăsând loc pentru-a se coace

Ignoranţa –

Cea care-a tăcea nu poate,

Tot meliţă ca o moară

Care macină de toate.

Ştie bine-a da din coate

Pentru-a-și face loc pe scara

Unde stau toţi acei care

Fără rând dau grâu la moară –

Grâu ales, curat, măşcat,

Nu prin muncă câştigat.

Ea, o coșcogea lichea,

O ciuparcă,-un mucegai

Ce inima-nveninează,

Ție doar îți face parte,

Ea știe totul să-nchege,

Să lege tei de curmei,

Știe cum și când se poate

Sovestea s-o dai în rate,

Să trişezi, să minciunești,

Să te linguşeşti,

Să rabzi când cei mari și tari

Te-njosesc, te umilesc –

Altminteri nu poţi să sui

Treptele succesului.

Te-nvață cum şi pe cine

Să ungi cu ciubucuri bine

Ca s-ajungi acolo unde

Nu ajunge orişicine,

Să strângi chiar și mâini murdare,

Punând cinstea de vânzare,

Ca să ai de toate,

Berechet –

Om cu vână,

Get-beget.

Totuşi,

Chiar de crezi că te simţi bine,

(Poți să-ntrebi pe orişicine),

De la o poştă se vede:

Tremură haina pe tine

Parcă-i ham cu zurgălăi.

Îți tremură sufletul,

Sângele în vine,

Inima se duce-n călcăi

Când vreunul, curios,

Se uită în ochii tăi–

Nu reziști acea privire:

Ea parcă îţi dă de ştire

Că tot ce cu grijă-ascunzi,

Iese în vileag –

Cum n-o faci și cum n-o dai,

Oamenii nu-s orbi,

Nu-s surzi.

Și atuncea…

Un vis, o dorință ai

Să-ajungi sus, tu, la Putere,

Căci ţi-e-n grijă de avere

Nu cumva să mi ţi-o spele

Tot de ăştia, de-alde tine

Care la excrocherii

Se pricep destul de bine.

Și ai mai dori, măi frate,

Să ai și imunitate.

Ai răsufla uşurat

De te-ai vedea deputat:

Şi-ncepi să umbli bezmetic,

Ca o-nfometată fiară,

Prin oraşe, pe la sate,

Prin cele mai depărtate

Fundături de pe la ţară,

Iarăși la limbă-asudând,

La lume tot promițând.

Pentru postere pozezi –

Costum, pantaloni la dungă,

Motto-uri convingătoare,

Totul e OK și Yes !

Il faci și pe dracu-n patru,

Numai ca să fii ales

De cei proști, ce-s mulți,

Ca-n junglă.

Vrei ales acolo,

Sus,

Nimenea să nu te-ajungă,

Nici cu legea, nici cu pumnii.

Şi, mai mult de ochii lumii,

Tu te baţi în piept  de zor

Că ai grijă de popor,

De fapt,

Doar de-al tău pridvor.

Pentru tine-agoniseşti,

La popor nici că gândeşti.

În orele de răgaz

Ai grijă de sănătate

Numai nu şi de obraz

Care demult s-a-ngroşat,

Nu roşeşte,-i vaccinat:

De-orice remuşcare scapi

Ca de o vedenie,

Căci cu totul ai uitat

De cumsecădenie.

Pe ea, sărmănică-sărmănea,

Ai băgat-o-n alt ungher,

Unde stă singură ea,

Singurea, cu gura-nchisă

Ca o biată turturea.

E călcată în picioare

Nici cuvănt, nici glas nu are.

De-ai lăsa-o, ea ţi-ar spune:

Că este cu mult mai bine

Ca să mori tu de ruşine

Decât ruşinea de tine.

 

Ai şi casă, ai şi masă,

Ai maşină şi piscină,

Si de toate prin grădină,

În viaţă, tu eşti convins,

Socoţi că ai reuşit

C-ai ştiut să mi te-nvârţi,

Câte-odată mai cu scârţ,

Dară scopul ţi-ai atins,

Nu dai celor de la sapă

Nici chiar o cană cu apă.

Rar să-ți aminteşti ți-i dat

Că nasul nu ți-i spălat.

Ce-i drept, o faci şi pe asta

Când simţi că te-ai încurcat

Şi că mulţi au observat

Unde nasul ţi-ai băgat.

Speli o mână, mai speli una,

Stai ca cloşca pe cuibar

Si dacă chiar cineva

Să-ţi ceară ar încerca

Un nimic, barem ceva,

Geaba, totul e-n zadar:

Nu dai aţă, nu dai scai.

De unde ? Tot spui că n-ai.

Îi înveţi şi pe copii,

Si pe-ai tăi nepoţi,

Să devină şi ei hoţi.

 

Favorul care-l râvnești,

În înţelegerea ta,

Se arată cam aşa:

Viaţa-i bine s-o trăieşti

De eşti bine ghiftuit,

De ai totul ce-ţi doreşti:

Prieteni buni de taclale,

Apucături boiereşti

Şi bani mulţi în buzunare,

Căci pe nimeni azi nu-l doare

Chiar dacă ce-ai dobândit

E-ntr-un mod nu prea cinstit,

Ci-aidoma cucului

În cuib străin aciuat –

Locatarii-ai alungat

Şi te-ai pus tu pe mezat

De-ai tăi cuci încurajat,

Cocolit şi protejat.

 

Vezi,

Nu e chiar aşa cum crezi.

Și, cum ești invidios,

Și vrei numai tu să ai,

La alții să nu mai dai,

Nici tu ață, nici tu scai,

 

De față  te-ai depărtat,–

Și-a luat zborul și-a plecat.

Iar dacă din când în când

Câte-o ţâră de căință

Încearcă să-și facă drum

Spre obrazu-ți învelit

Cu-o mult prea groasă catrință,

Nu mai poate să-ți trezească

Nici un strop de pocăință.

Așa, o reminiscență,

Pentru-o clipă, ușurea,

Să mănânci pe săturate

Să nu-ţi pese, măi, fârtate,

Nici de soră, nici de frate,

Nici de biată țara mea.

 

Denhaag, iunie 2008

Sf. Constantin şi Elena, Varna, Bulgaria, 15 iulie 2010

 

Odă  bucuriei

 

Primăvara din suflet

M-a îndemnat să scriu

O odă.

O odă bucuriei.

Din păcate,

Cerneala din stilou

Mi se uscase

Şi nu aveam hârtie.

Dorinţa mi s-aprinse

Lumii să o dedic

Şi n-aş fi vrut s-o sting

Dintr-un banal motiv.

Atunci,

Din ale curcubeului culori,

Pe cer,

Am desenat

Un portativ.

Şi,

De cu seară

Până-n zori,

Ajutat

De ale lunii raze

Muiate în

Argint de stele,

Am încropit

O partitură:

Din speranţele tale,

Din aşteptările ei,

Din visele mele…

Şi-această,

Strigătoare la cer,

Partitură,

Am dăruit-o

Omenirii –

Să se audă

La fiecare-n

Bătătură.

Ea,

Oda,

Răsuna-va,

Ca un clopot,

Întru mântuire,

Atâta timp,

Cât omul va-nţelege

Că Cerul şi Pământul,

Creat de

Dumnezeu,

Nu pot

Să dăinuie-n genune

Fără culori de

Curcubeu,

Pe care,

Din copilărie,

În suflet le purtăm:

Şi

Tu, şi

El, şi

Ea, şi

Eu!

 

Orbire

 

Două oglinzi

S-u pomenit

Una în fața alteia.

Și lumea

A dispărut.

 

Deces

Împrejurările mă apasă.

Caut o ieșire.

Meditez.

În sfârșit adorm.

Visez.

Iată salvarea!

Mă trezesc.

Deschid ochii.

A murit un vis frumos.

 

Baku, 18.12.2014

 

 

Continuitate

 

Țin minte cum

Străbunelul

Străstrăbunicului meu

Însămânța viitorul.

Sânt convins:

Și strănepotul

Străstrănepotului meu

Nu va fi privat

De memorie.

 

Baku, 19.12.2014

 

Individualitate

Oglinda,

Toată,

Se prefăcu în țăndări.

Cioburile

Îmi multiplicară

Chipul:

Și…

”Eu”-l meu

Se transformă în

Gloată.

 

Baku, 18.12.2014

 

***

Îmbrăcat în mantie sonoră,

Cuvântul se simte

Ca mirele-n horă.

***

Cuvintele

O lume încântă

Când ele, cu tâlc,

În horă se-avântă.

***

Cuvintele fac jocul

Celui care le scoate

La joc.

***

Cuvântul născut urât

În hora strămoşilor

Nu este primit nicicând.

Iar, de uneori se-ntâmplă

C-a intrat, aşa,-ntr-o doară,

Din joc el e scos afară –

Hora-i mândră,

Ea nu rabdă

Cuvintele de ocară.

***

Zboru-atunci îşi ia cuvântul

Când pe aripi duce gândul.

***

Cuvântul e mohorât

Când este impus să zboare

În cârcă c-un gând urât.

***

Cuvântul lumină-aduce,

Când îl vezi strângând la piept

Un gând înţelept.

***

La început a fost gândul,

Care a născut cuvântul.

***

Naşterea cuvântului

E-un proces de facere,

Ca ieşirea la lumină

A frunzei din mugure.

***

Cuvântul

S-a-nrudit

Cu vântul.

Zboară ambii

De parcă ar fi copii,

Aducând pe a lor aripi

Şi tristeţe, şi amar,

Dar şi voie bună,

Bucurii.

 

***

Cuvântul

În armă se transformă imediat

Când e nevoie

Cinstea, demnitatea

De-apărat.

***

Cuvântul spus

E ca un copil –

Nu are nimic

De-ascuns.

***

Un gând slut

N-are cuvânt –

E mut.

 

Univers

 

Caut un sprijin,

Învăț a păși:

Mama!

Prind a bâigui.

 

Focul mă frige,

Îngheț de frig:

Mama!

Strig.

 

Sufăr, sânt trădat,

Mă dezamăgesc:

Mama!

Șoptesc.

 

Durerea mă sfarmă,

Greul mă frânge:

Mama!

Rostesc –parc-aș plînge.

 

Mama!-cuvîntu-mi rămîne

Cel de neșters.

În două silabe încape

Un întreg

Univers.

 

Tăcere

 

Eu

Tac.

Tu

Taci.

El,

Ea

Tace.

Noi…

Oare…,

Într-adevăr,

Tăcerea e de

Aur?!

Anunțuri