Într-o zi mă caută domnul profesor universitar, academicianul Ion Borșevici, fost rector al Universității Pedagogice de stat „Ion Creangă” din Chișinău.
La el acasă.
Ia un scaun și, ca un munte fiind, urcă atent pe el, deschide o ușiță a unui dulap înalt, de unde îmi întinde 3 pagini. Văd că sunt copii.
–-Cunoști caligrafia?–mă întreabă.
––Da, spun, abia venindu-mi în fire de emoții. E mîna celui mai bun prieten al meu, poetul G.Ș.
––Acum cred că știi cine ți-a fost naș la securitate.
Și în timp ce am stat la un ceai și-un pic de tărie, mi-a spus atîtea fapte vitejești despre atîția prieteni de-ai mei, despre care domnul Borșevici zice că au fost doar pseudoprieteni. Dl Borșevici știa că cei de la KGB mă invitau zilnic în biroul său, al secretarului de partid Grosu și la Andronati, unde eram somat să nu mai particip la mitinguri, demonstrații și cenacluri de protest contra Puterii comuniste de atunci.
Eram lider al mișcării studențești protestatare la Universitate, fondasem și conduceam Cenaclul literar-muzical și social-politic SOL(Leonard Tuchilatu, poet, fratele Leonidei Lari), unde săptămînal sala arhiplină a Casei de Cultură a Universității vuia. Publicam poeme curajoase, pe care le publica în ziarul Universității și viitorul ministru al Educației Nicolae Mătcaș, și avea să zboare din post pentru poemul meu „Plocon la Eminescu”, în care în anii ’80 declaram că nu-s două țări românești, ci una, că nu-s doi Eminești etc.
Și, totuși, dl profesor m-a rugat: „Creează împotriva urii răuvoitorilor!”, continuînd astfel: „Dragă frate Traiane, mulțumesc pentru promptitudine și amintiri nostalgice. Da, am avut probleme din cauza poeziilor tale prea românești și virulente. Eu îl mai publicasem pe Ion Iachim încă în gazeta de perete a facultătii cu un poem pe muchie de cuțit. Acum a scris o cărțulie despre expansiunile rusești. Bravo lui. Țin minte că la istorici apăruse „Doina” lui Eminescu și Cernomaz rupsese gazeta. Au mai fost și alte aventuri tinerești. Eu numai nu puteam să le spun băieților, dar îi susțineam cât puteam. Îmi pare bine că, în ciuda uneltirilor securității, coroborate cu cele ale prietenilor tăi, ai continuat să scrii și ai scris chiar foarte mult, unora nu le place și te mai pișcă. Te întâlnesc des în publicațiile din Țară și mă bucur. Nu te uita la pizmuitori, scrie când se scrie și ce îți spune inima. Știu că este ușor să dai sfaturi altora, să nu se repete, asta e boala tuturor celor care scriu ce le dictează inima și cugetul, nu moda, dar îmi permit să-ți atrag și dumitale atenția să nu te lași furat de aceeași tematică și același stil. Greu, dar nu imposibil. În rest, talent, inspirație, capacitate de a scrie și de a-l emoționa pe cititor. Mi-a fost plăcut să te regasesc, repet, în publicațiile din Țară.
Mă bucur că mă ții minte.
Cât despre „Tânărul Învățător”, ce să mai vorbim. Șefii Universității, toți trei, se scăpau în pantaloni când auzeau vreo observație de la Comitetul Raional Frunze sau de mai sus. Țin minte cât de speriat erau că am relatat despre vizita lui Grigore Eremei nu în pag. 1, ci în p. 2, imediat m-au chemat și m-au avertizat că vor fi nevoiți să mă pedepsească dacă li se va face observație că am relatat despre vizită în p. 2. Despre creațiile începătorilor nu mai vorbesc, dar baieții, inclusiv tu, au înțeles și, pe ascuns, mă respectau. Le mulțumesc celor care nu m-au turnat. Că nu le-am putut spune lucrurilor deschis, pe nume, de asta mi-i necaz, dar cine avea urechi de auzit și simț românesc cred că au înțeles că nu au de ce să se teamă de mine, ba din contra. Au fost multe, dar eu nu mă aflu la ora memoriilor, încă mai am de trăit și de scris, chiar stentat cum sunt. Cred că și dumneata ești de acord. Îți mulțumesc pentru inima și sufletul d-tale care vibrează românește, în rest sănătate, căci talent și ambiție le ai suficient.
Să-ți dea Domnul sănătate să realizezi toate proiectele puse la cale. Unde e invidie, critica părtinitoare și distrugătoare (ai avut parte și de asta, sunt la curent), ignoră-le și fă ceea ce îți dictează sufletul și găsești de cuviință, în lumea asta, chiar dacă unii și-au împărțit spațiul și locul, este, totuși, loc pentru oricine.
Nu-ți pune mintea cu răuvoitorii și nu le lua vorbele aproape de inimă, străduie-te să fii imun și să creezi împotriva urii lor.
Nu-mi scrie des, nu vreau să te sustrag de la lucruri mai importante, eu însumi am nevoie de timp, mă tem de anii ce mi-au mai rămas și de sănătate. Dar nu mi-o cruț.
Cu drag și cele mai calde mulțumiri pentru amintirile frumoase și invitația pe măsură.
Nicolae Mătcaș,
ex-directorul ziarului „Tînărul Învățător,”
ex-ministru al Educației,
București”.
Ia vedeți ce scriam și declamam în 1988:
Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,
Rog liniștea superbă să ne asculte slova :
” –Primește-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,
Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova”.
–––––––––––––-
Cine vorbi și unde e tipul de neom,
Ce ne-a tot spus taclale și cine le-o socoate,
Că nu e just, că steaua ce are chip de domn
E steaua Eminescu, cea mai fără de moarte?..
–––––––––––––-
Uitați-vă preabine, cînd stele-n noapte pier,
Mancurți fără pereche, fără de-a limbii haină,
Luceafărul răsare nu la poruncă-n cer,
Se vede și străluce dacă-l privești în taină.
–––––––––––––-
Cît de săraci în veacul acesta umilit
Ne-am fi trăit destinul zadarnic, pămîntescu,
Fără cuvîntul magic, pentru vecii sortit,
Fără lumina care se cheamă Eminescu?!
–––––––––––––
Un tren în noapte pleacă din gara Chișinău
Spre București, spre halta numită România.
Ah, cum îmi vine, Doamne, s-alerg din urmă, zău,
Să nu îmi stea în cale nici straja, nici solia.
–––––––––––––
” Sunt două țări”, vă place să spuneți îndesat,
” E Chișinău un centru și altu-i București!”,
Gîndiți-vă mai bine, lucizi oameni de stat,
E-o țară Eminescu, n-avem doi Eminești!
–––––––––––––-
Noi toți născuți aice, femei, copii, bărbați,
Suntem copiii simpli ai lui Mihai, ca roua.
Cît fi-va Eminescu și dorul de Carpați,
Atît vom fi pe lume și-atît va fi Moldova!
–––––––––––––
Priviți mai bine, demoni, și-ai clipei vechi martiri,
La-acest picior de țară, străbun și sfînt, firescu,
La oamenii ce poartă drept candelă-n priviri
Luceafărul veciei numită Eminescu.
––––––––––––
Deschideți poarta largă din aste două părți
Să treacă tot poporul, blajin, cu mic și mare,
La Ștefan -Voievodul–stăpîn peste cetăți,
La Eminescu–steaua de grai, nemuritoare.
––––––––––––––-
Stăpîni peste morminte, stăpîni peste statui,
Horind această boltă, și clară, și albastră,
Să-i rezervăm un scaun, măcar de ziua lui,
Să-i rezervăm un scaun, măcar, la masa noastră.
––––––––––––––––
Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,
Rog liniștea superbă să ne asculte slova:
„–Primește-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,
Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova”(1988).
Îi alertasem pe toți. Nu mă puteau controla, spre deosebire de ceilalți colegi de-ai mei, care au acceptat să colaboreze cu securitatea și au ajuns, imediat după absolvire, deputați, ambasadori, prim-vicerectori, viceminiștri, miniștri etc.
În altă zi mă caută dl Borșevici și-mi oferă acest text” Cuvînt necesar”, pe care-l republic integral: „Poetul Traianus a suferit foarte mult, fiind urmărit de unele structuri ale Securităţii şi împînzit de mulţi prieteni, dintre care unii jucau rolul de pseudoprieteni credincioşi regizorilor din umbră.
Într-o vreme s-a încercat de către conducerea Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” micşorarea loviturilor asupra acestui tînăr, talentat, curat şi, în mare măsură, naiv poet. El demonstrează, în fond prin viaţa şi scrisul său că pot exista destine repetate. Astfel Traianus a avut parte din destinul tragic al tatălui său.
Mi-l amintesc şi acum la mitingurile şi demonstraţiile de protest împotriva totalitarismului, revăd în memorie prestanţa sa, duminică de duminică, aplaudată îndelung de miile de spectatori ai cenaclului „Alexei Mateevici”.
Sunt convins că poezia lui, lirică şi militantă, pune în evidenţă calităţile elocvente ale poetului şi modul său onest de a sluji interesele neamului său.
Simbolul Păsării Phoenix, care renaşte din propriul ei scrum, caracterizează pregnant conţinutul poemelor sale, unde Viaţa este biruitoarea Morţii, pînă la sfîrşit, iar „nădejdea-n generaţiile care vin urcă rănile noastre, nevindecate, din suferinţi spre soare”.
Din poezia sa militant-socială răbufneşte durerea şi, în ciuda apăsării ei, găsim dragostea nemuritoare pentru poporul său, aflăm speranţa şi dorul neţărmurit de libertate, credinţa strămoşească şi revolta românului adeseori înstrăinat, care şi îngenuncheat fiind îşi duce crucea în continuare ca pe o soartă a lui, predestinată din cer.
Deşi la o vîrstă tânără de tot a suferit umilinţa, poezia sa vorbeşte că suntem contemporanii unui poet îndrăgostit de Patria sa, iar ca cetăţean, Traianus este total lipsit de urîciosul sentiment al xenofobiei.
Nu-mi rămîne decît să-i doresc o renaştere continuă precum primăvara, care vine să ne izbăvească de frig şi „să ne umple sufletul cu flori”.
L-am publicat ca postfață în volumul de 500 de pagini „Poeme de pe timpul Tăcerii de aur” din 1999, a fost publicat și în săptămînalul Uniunii Scriitorilor „Literatura și Arta”.
Tot atunci.
În cele 2 pagini oferite de domnul Borșevici, în momentul cînd nu mai era rector, ci doar profesor la ULIM, este una dintre nenumăratele poezii patriotice românești, pe care am citit-o la Cenaclul literar-muzical și social-politic „Alexe Mateevici”, condus de Anatol Șalaru.
Prietenul meu G.Ș., care era cu 15 ani mai mare ca mine și chiftea de invidie, ca și alți prieteni ai mei de atunci, dar și de azi, o transcrisese din carnetul meu care se afla mereu la el, iar unde n-a deslușit caligrafia a pus cuvinte de-ale lui sau a lăsat locuri goale.
Pe pagina a 3-a este aceeași poezie, doar că tradusă în limba rusă pentru angajații din KGB care, în marea lor majoritate, nu cunoșteau limba „moldovenească”.
E tradusă incorect, neprofesionist și chiar tendențios.
Dacă citești traduserea atunci poți expedia fără probleme autorul în pușcărie pentru instigare la dărîmarea frontierelor U.R.S.S și uneltire la suveranitatea Uniunii Sovietice.
Am ajuns în blocul unde locuiam fără viză de reședință, de fapt era un azil neoficial de noapte, și unde se pricopsise de la o vreme și prietenul meu, cu o iubită, care îi zicea: soț, deși el avea soție legală și copil în căminul studențesc din strada Zagorodnaia, la etajul I. Iată că dînsul trebuia să nu mă sloboadă din ochi și aici. Abia acum îmi dau seama de ce m-a rugat să-l propun dnei Lidia Istrati ca șef de secție la Muzeul de Literatură Dimitrie Cantemir al Uniunii Scriitorilor, unde eu eram deja șeful Secției Literatură sovietică contemporană, ambii studenți fiind în aceeași grupă. Era împuternicit să fie alături de mine!
Lucra, oficial, în M.A.I., avea și afaceri, o noapte dormea cu soția și copilul, o noapte cu amanta.
Cînd i-am arătat cele 3 pagini, pe care mai bine nu mi le dădea domnul Borșevici, și l-am întrebat de ce m-a turnat 6 ani de zile la KGB și mi-a dus Ce-a Vrut pe Unde a vrut, în numele meu, ultima dată apărînd într-o culegere colectivă și el lîngă mine, astfel, în sfîrșit, deconspirîndu-si misiunea, mai lăudîndu-se și cu o strînsă prietenie avută cu criticul literar Gh.M., el, puternic fiind din fire, mi-a spus: Nu e treaba ta! Așa a trebuit! și m-a lovit cu un ditamai pumn drept la linguriță, încît am căzut lat, la podea.
Folkistul Gheorghe Lupan mi-i martor, el salvîndu-mă de la picioarele pseudoprietenului meu și transportîndu-mă în camera mea mucegăită din blocul părăsit aflat pe strada N. Dimo.
A doua zi am plecat la serviciu. Lucram ca specialist în domeniul culturii la Direcția Tineret-Sport-Turism a Primăriei municipiului Chișinău.
Organizam spectacole gen: „Ridică-te, Ștefane, și vezi-ți fiii!” la Chișinău, Iași, Bacău, Putna, Suceava, cu poeți, actori și cîntăreți de pe ambele maluri de Prut. Tocmai plecase la Ceruri mama mea, după o perioadă lungă de țintuire la pat, vreme în care am îngrijit de ea, luîndu-mi un concediu academic, care, de fapt, a fost o plecare impusă de securitate, prin comitetul de partid al Universității, să o accept.
Cînd am ajuns seara în blocul cu pricina m-am cutremurat. Geamul era spart, iar din cameră lipsea pașaportul, livretul militar, un album cu toate fotografiile, vechi de cînd hăul, ale părinților mei și carnetul meu cu 60-70 de poezii noi, pline de durerea mamei mele, scrise în ultimii ei doi ani de pe pămînt.
Nu-mi trebuiau actele. Îmi trebuiau fotografiile părinților mei și poeziile, unele dintre ele, precum ar fi „Simplu colind pentru părinții mei”, cu 24 de strofe, fiind cîntate la chitară, cu lacrimi pe față, de frații Ion și Gheorghe Lupan, și mine în zilnicele noastre întîlniri muzical-literare.
Dumitru Grosei era și el cu noi. Citea mereu poezilile lui Leonard Tuchilatu (dintr-o carte cu grafie chirilică), fiind acompaniat la chitară de către Ion Lupan sau Gheorghe Lupan.
M-am adresat la Poliție. Nimic. M-am adresat la cei care cară gunoiul din împrejurime. Nimic.
Atunci cineva îmi spune să mă duc în blocul vecin, unde este șeful „mafiei” din sector, un bulgar cu concubina lui.
I-am căzut în genunchi. I-am spus interlopului că îi pot da salariul meu și casa mea din Viișoara, pe care mi-o lăsase moștenire mama prin testament. Altceva n-aveam ce să-i dau.
Doar să-mi găsească albumul cu fotografii și carnetul cu cele mai noi poezii, mai ales cele despre MAMA!
Lacrimile mele l-au convins. S-a uitat atent la mine și la Gheorghe Lupan, apoi mi-a spus să revin în 3 zile. 3 zile și 3 nopți n-am dormit. Înnebuneam în așteptare!
Îl tot căutam acasă, lipsea în permanență, iar cînd l-am găsit avea fața posomorîtă și mi-a spus așa: Poeziile tale au fost arse de către un grup de pretinși amici de-ai tăi în Grădina Publică „Ștefan cel Mare”. Potrivit unor martori oculari, aceștia ar fi exclamat, bucuroși: ” S-a zis cu Traian!”.
Cînd m-am întors în blocul dezastruos unde locuiam, am aflat că prietenul meu G.Ș. plecase în Turcia, de unde aducea marfă și o vindea, distribuind-o prin piețele Chișinăului.
Peste o săptămînă o văd cu doliu pe față pe amanta acestuia, care se credea soția lui G.Ș., cu care mergea în permanență la părinții ei.
Îmi spune că G.Ș., al cărui nume, de fapt, era Rachiu(fără glume!), în timp ce se întorcea acasă, în Bulgaria, autocarul în care se afla și el s-a răsturnat de pe un pod înalt, drept într-un rîu și toți pasagerii s-au înecat.
La înmormîntarea sa din satul de baștină Cărpineni, Hîncești, a fost un mare scandal.
Fără să știe una de alta, acolo au venit două văduve îmbrăcate în negru.
Și s-au luat la ceartă, în cimitir.
Și oamenii nu reușeau să îngroape mai repede mortul și să liniștească femeile.
Și numai fetița lui, mică și frumoasă ca o rază de soare, plîngea în timp ce groparii coborau sicriul tatălui ei în lut.
(Fragment din romanul-doină „Tînguirea vieții mele”, în lucru de cîțiva ani)
Partea buna a acestui scandal, printre altele, este publicitatea gratuita pe toate canalele: oamenii de buna credinta se vor uita mai curiosi la cel pe care sistemul puterii il pune la stalpul infamiei.
Dusmanii care te ataca nu’s numai simpli confrati invidiosi (asta e natura in/umana), dar mai ales, cainii Moscovei care te cunosc drept inamicul lor principal.
Asa ca Domnul lucreaza intotdeauna bine, chiar daca, uneori, loviturile sunt foarte greu de acceptat.
Doamne, Ajuta !
Tine-te, Traiane! Mai lasa-le si Domnului , pentru că El le tocmeste pe toate, iar pe cei drepți ii iubește.
Buna dimineata,prieten rar!
cu scuze ca raspund abia acum (am fost plecat din Bucuresti si nu am avut calculator acolo unde am fost) as vrea ca in putine cuvinte sa va spun ca tot cve se petrece in jurul personalitatii dv este perceput de oamenii de bunacredinta in sensul corect!
fiti fara grija,noi va pretuim la fel de mult,va vom pretui intotdeauna,iar Opera poetica, la care ati muncit atata amar de ani,este adanc patrunsa in sufletele noastre.
aveti nevoie de putere si de rabdare! timpul va decanta,asa cu se cuvine,totul!
Va imbratisez,ca in poezie,cu sufletul!
Ce faceţi, maestre? Cum mai sunteţi? Am văzut că zilele acestea nu aţi postat poeme. Vă transmit cele mai frumoase gânduri. Aş mai vrea şi eu cărţi de poeme semnate de dumneavoastră. Dacă mai aveţi îmi daţi de veste. Mulţumiri şi Domnul să vă binecuvânteze casa şi familia.
MULTUMIRE ,DOMN. TRAIAN VASILCAU. GRAIUL HARIC,PROFETIC SI MAGISTRAL REVARSAT DIN POTIRUL CREATIE ESTE UN MIR TAMADUITOR PENTRU SUFLETELE SETOASE DE ADEVAR !
Salut, Traian! Aici Sorin. Observ „activitatea” fortelor obscure. Constat că e dificil să găsesti un serviciu, că suntem marginalizati in ceea ce priveste antologiile si premiile etc. In jurul nostru misuna calaii kaghebisti. Este nevoie de legea Lustrației. Fără ea RM bate pasul pe loc.
Trebuie să revendicăm adoptarea legii Lustratiei peste tot, inclusiv în articolele si discursurile noastre. Poate că acest „refren” va avea rezonanță. Cunosc puterea cuvîntului. Psihologii îl califică drept un excitant puternic. Numai bine!
Înțeleg că vrei să salvezi Basarabia…
Traiane, ești un geniu poetic universal! Dar datoria ta sfânta e să te salvezi pe tine însuți pentru a fi în măsură să continui timp cât mai îndelungat lupta creștină și națională. Și pentru întreaga creație dumnezeiască!
Cred că poți să duci această luptă, oriunde pe Terra, dacă în țărișoara ta viața vă este în pericol. Evident, accentul cade nu pe viața noastră iute trecătoare, ci pe necesitatea de a continua lupta cea bună.
Eu sunt cu totul la dispoziția voastră aici: vă găsesc casă, unde să nu plătiți chirie, fac piața și vă gătesc dietetic, vă plimb cu mașina, vă duc la vraci…
Sunt gata să găsesc o sursă complementară de venit pentru a vă asigura un trai confortabil și fără griji.
Vă iau grijile materiale, mă dedic vouă cu toata dragostea, ca un tată bun, și-s gata să-mi dau și viața pentru voi, la nevoie, convins că așa fac Voia Părintelui Ceresc și-mi împlinesc și datoria de luptător pentru Hristos și pentru România creștină!
Vă îmbrățișez cu dor,
Slavă lui Dumnezeu și Maicii Lui Iubite!
Guvernul să-i retragă Premiul Național lui Emilian Galaicu-Păun, acordat pentru satanism și pornografie
(Scrisoare deschisă ministrei Monica Babuc și favoritul ei-poet)
Bună ziua, stimată doamnă ministru,
Sînt de profesie artist.
De foarte mulți ani mă găsesc printre elevi și studenți.
Le cînt poezia lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Andrei Strâmbeanu, Leonida Lari, Traian Vasilcău…
Da, și creația lui Traian Vasilcău, cartea lui „Călugăr fără schit” e ultima pe care am citit-o ieri.
E frumoasă!
Ați citit-o cumva și Dvs?
Într-o zi cineva mi-a adus cărțulia „Arme grăitoare” a lui Emilian Galaicu-Păun, pentru care Guvernul i-a acordat Premiul Național 2015.
O urîțenie!
Un dezastru!
O porcărie!
O mizerie, doamnă ministră a CULTURII!
Haideți să citim împreună:
„Melcul o f… pe mă-sa… tatăl nostru cel carele-n cer ești pripon precum eu pe pământ îți sunt vaca legată cu funia MU
care funie e predicat fiindcă: 1) arată ce face subiectul și 2) că răspunde la
întrebarea ce face? familia școala m-au
învățat că subiectul este „vaca”: ea smulge
– diateză activă – priponul. de mic VACcinatu-m-au anti-
dumnezeu: pentru mine priponul l-a smuls
tatăl meu pământesc păpușarul l-a dat la fier vechi a pus mâna pe funie
și m-a dus bou la școală să-nvăț
împreună cu alți papă-lapte a-mi pune
întrebarea al cărei răspuns îl cunosc. cât pe ce să
mă-ntorc vacă. ah! tu inocență pierdută o dată cu primul „de ce-s?”
și ca unui copil ce-și surprinde părinții
făcând dragoste astfel mi s-a-nfățișat adevărul. îl recunoscui: voi MU-
ri! a fost ca și cum mă născusem din nou: m-am smucit din
așternut rămânând nemișcat. numai funia MU
a vibrat și vibrația ei a-mplut aerul de
circumvoluțiuni. „nu-i lumină
nicări/or muri toți…” tot de-atunci eu am cearcăne. gata oricând
să-mi înnod funia MU – diateză
reflexivă – în jurul grumazului. de la un timp e doar noduri. cercând să-i
dau de capăt prin mâini mi-a trecut
ca un șir de mătănii: de nenumărate ori una și-aceeași „de ce-s?” și „de ce-s?”
pân’ cuvintele s-au contopit între ele. cândva – diateză pasivă –
funia MU mă va duce la el. care stă și înghite
în sec noduri la fel cum din versul-poem
Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re**
eu înghit câte o literă până-mi stă-n gât ORE RE-
ALITATEA: cu patru picioare cu uger cu coarne cu coadă în vârful
căreia ghilimelele sunt pămătuf. „fiind băiet” de la coada
vacii n-am fost trimis niciodată cu vaca – relația cu
patrupedul fiind stabilită prin asociație: puști
când făceam câte-o poznă bunica-mi striga:
„faraonule!” carnea mea – șapte vaci albe cu lapte mâncate de șapte vaci negre și sterpe – de-atunci e-un
vis de groază din care trezindu-mă – să-l
tălmăcească – trimit după preot. și preotul după
clopotar. și el după gropar. la comanda „hei-rup”! ei smulg robul
din celula de temniță (bine’nțeles că
habar n-au de ce-a zis anton pavlovici: „zilnic
să-ți storci robul din tine”) și-n grabă mi-l înfățișează. cuvintele lui
mi le bag ca pe un stetoscop în urechi:
„un poem este-aidoma unui imperiu. cum este
un imperiu? aidoma unui stomac de bovină – cântați
împreună cu noi: vaca paște
iarbă verde… – cu două cămări: cea mai mare-i ca o magazie
unde iarba se culcă-n cămașa cea verde și noaptea
se trezește în zeghe vărgată-n cămara
cea mai mică, dar care de fapt întreține digestia. („nu te
întrista, a spus tata, pleci dintr-o
închisoare mai largă într-una mai strâmtă…”) eu am
ridicat o cincime de țară – cântați
împreună cu noi: floricele
pe câmpii… – și am închis-o-n cămara mai mică. am pus
străji de jur împrejur. am pus zgardă curentu-
lui electric și botnița i-am aruncat-o cât colo. l-am tot asmuțat și
i-am dat drumul pe sârma ghimpată și („…iar
la ieșire nu te bucura, a mai spus, vei schimba doar
o-nchisoare mai strâmtă pe una mai largă.”) astfel am
împărțit și am împărățit. repetați
împreună cu noi: un poem
este-aidoma unui imperiu: el are stomac
de bovină: abia după ce-a înghițit la cuvinte începe
să le mistuie: laptele lui
noi „îl bem când e seara îl bem la amiaz dimineața îl bem și la noapte îl bem
și îl bem”***. subsemnat: iosif vis-
sarionovici și frații săi”. un vers lat un vers fără de capăt precum
paralela de 66°33′ latitudine Nord înconjoară poemul de jur împrejur
peste cercul polar al gândirii am fost deportați noi supușii cu sânge
cald al inimii unde din ceruri coboară pe mii de
funii MU transcendența în chip de ninsoare și spânzură
ca o marionetă-n văzduh unde spațiul
este una cu timpul: pustie scoțându-și pe cap aurora
boreală ca pe o cămașă pierdută la zaruri****. de-aici
nu există scăpare. doar dacă scriind un vers lat un vers fără de capăt precum
paralela de 66°33′ te
lași convins de cuvinte să fugi împreună cu ele. o „vacă” – o
poezie.*****
„a recita
poezii în temniță, încheie ion mureșan, este echivalent cu a organiza o
evadare în masă”. serbăm, mureșan, cristofor, subsemnatul – trei crai de la
răsărit – ziua lui eminescu de la gherla, într-unul din capetele
celularului mare „în formă de U foarte lat”****** – nu-i nevoie să
ridicați în sus mâinile să le-agitați: „eminescu-U-U-UUU!” – într-una
din celule făcute urgent „casă mare” – citate
din eminescu (țarțamurile de prosoape deschid și închid precum niște
ghilimele fiecare citat) decorează pereții alături de harta
româniei mari și de „extrase din regulamentul intern” – împreună
cu o mie de tineri în zeghe vărgată – ah! părul lor scurt
și sârmos ca gazonul englez pare-a fi tuns la zero de cel puțin zece
generații la rând – numai ochi și urechi. prin dorința de libi
vulnerabili. trag aer de gherla în piept – spațiul nu e decât diafragma
între timpul prezent și trecut – și expir bioxid de carbon de gulag:
„osip mandelstam – se povestește – în cele vreo câteva luni
de detenție, îngrețoșat de mizerie, nu s-a atins niciodată
de mâncarea cazonă. era un poet deosebit de subțire, c-un simț înnăscut al
igienei. curat un schelet peste umărul stâng aruncându-și
toga cărnii. un publius naso-al gulagului. să-și
țină sufletul, le recita
delincvenților de drept comun kilometri întregi de poeme, drept care-l
răsplăteau – mai ceva ca-ntr-o proză de borges – regește: o hrincă de
pâine albă pe zi”. poezie, ah! panem et circenses.
„oameni tare cuminți. din popor. din poporul cu frică de
dumnezeu”. parcă-am fi toți de-o mamă. de parcă
ne-a făcut mama-n noaptea în care
vaca neagră-a fătat o vițea și vițeaua fătată-a fătat o vițea și vițeaua fătată
a fătat o vițea******* de la care – întorși de la țâță – am supt.
Ch-ău oraş de cîmpie pleoştit ca o balegă-n drum
Ch-ău oraş de-ntuneric
oraş-ebonită pe care
un nebun îl învîrte în degetul mic ca pe-un disc şi un milion de picioare
merg aleargă mereu de la margini spre centru pe cerc pe spirală
unde golul se cască în locul Clopotniţei
ală-
turi W.C.-ul întîiul cu plată-n oraş
iei bilet de intrare şi stînd pe closet cerci norocul dar – aş!
1 9 (sînt primele cifre) fac zece şi (altele două)
7 1 fac opt – an în care-ai văzut prima dată asfaltul şi case cu nouă
şi mai multe etaje la numai o sută de paşi de W.C.-u
te-a smucit de sub roata maşinii atunci Dumnezeu
travestit în blue-geans ca să mergi peste cîteva zile la şcoală
să creşti mare să-ţi bucuri părinţii să pleci să revii
capitală
cu un nume de parcă-ai da drumul la apă în timp ce… Ch(iş-
in)ău albă chiuvetă în care se spală pe mîini prim-miniş-
trii schimbaţi la un an (ah albeaţa aceasta-i doar plicul
disc-compactului negru the Ch-ău)
în rotirea-i nimicul
îşi arată de-odat’ lenjeria de spumă precum Dansatoarele
lui Lautrec cu „văzutu-ne-ai abilitatea?”
culcaţi de-a picioarele
Christ şi Iuda se-nvîrt zvîrcolindu-se-n somn pîn’ îşi schimbă iar locul
jumătate la unu arată-orologiul acele căruia sunt chiar ei doi
ventrilocul
stă alături de dom’ preşedinte (acesta de-abia-nţelegînd româneşte
dă din buze estimp ventrilocul vorbeşte
despre Ce Se I-mportă Republică Independenţă)
Ch-ău oraş apăsat ca o palmă pe gură nici o providenţă
nu coboară c-un grup de tovarăşi în vizită
ordinară de lucru
obţinerea vizei te
fericeşte asemeni obţinerii Clauzei
te închipui Guan Yin aşteptîndu-l pe Láo zi
să-ţi dedice ‘nainte să iasă pe poarta de vest Despre Dao
şi putere
vezi mamele de campioni alăptîndu-şi odraslele cu Cola-Cao
ai o palmă întinsă-n stomac care cere pomana
ai untrup osîndit să-l împarţi între Ana
şi Caiafa ai dreptul la vot Libertatea de-a trage cu puşca
o femeie închisă în propriul corp ca pantera în cuşcă
Cimitirul Central de pe strada-Armenească loc bun de odihnă de veci
şi plimbare
ai ceva ce ea n-are
şi exact pe măsura cerinţelor ei
ai oraşul pe care-l învîrte nebunul în degetul mic cu viteza de 33
şi în care chiar dacă stai locului eşti ca un ac pus pe disc
Ch-ău nimb negru ca unghia lovită cu luciu de-onix
descîntat: „soare sec din răsărit de soare
din prînz din amiază
din scăpătat de soare
din miază-noapte
din cîntatul cocoşilor
din revărsatul zorilor
soare sec cu întrupătură
soare sec cu încîntătură
soare sec cu cuţitul
soare sec cu ţeapa
soare sec alb negru…”
ai ţoapa
naţiunii ajunsă-n Senat
ai oroare de antologii ai dureri la ficat
ai să crapi şi ce-mi pasă de vreme ce alţii cu zile s-au dus
în triunghiul pe disc aplicat vîrsta lui Iisus
îi comunică-acestuia o anumită viteză
te-au văzut cum valsai cu Tristeţea femeie obeză
(şi pe care-a avut-o fiecare al doilea bărbat din oraş)
deschizi ochii din care pornesc două autostrăzi urmăreşti pătimaş
circulaţia-n sensuri opuse
vezi (de mic pîn’ la puci cînd îl duse)
monumentul lui Lenin barbar simbol phalic vezi Arca
de Triumf ca o poartă batantă pe care încearcă
S-O-S(!)educă – aş! Vezi Zece Mii de Fiinţe
ADAM-ite şi EVA-cuate prin uşi de maşini cazinouri temniţe
vezi Ştiuletele gros cît un buncăr teşit ca o frunte
de-agronom unde parlamentarii adesea o pun de
mămăligă clădirea C.C.-ului (fostă) în formă de scoabă
Catedrala căzută-n genunchi ca o babă
sărutînd crucea mitropolitului (nostru?) de Ch-ău Vladimir
întuneric ca-n cur
vezi greşeala din ziarul „S.Ţ.”* prima pagină Mir-
cea Snecur
închizi ochii îndrepţi circulaţia străzii
prin tunelele (două) scobite în os asculţi Pergolesi
Stabat Mater
oraş disc-gigant în rotirea-i extatică sonorizîndu-l (postum)
Ion Aldea şi Doina în ultimul drum
Zece Mii de Fiinţe-au ieşit să-i petreacă flancîndu-le trecerea
ca pe-o trenă purtată de pajul Neant şi subreta Etcetera
Ch(rist să-i aibă în numele S)ău
loc viran unde nu se întîmplă nimic
ragtime
hău
gol lărgindu-se-n mijlocul discului gata să dea peste marginea
plăcii gol graţie căruia aceasta se mişcă
tot mai repede: 33 – 45 – 78 – o morişcă:
ţac ţac ţac
pîn’ la urmă-ntorci pagina
(palma
obrazul
biletele
dosul)
întorci placa acelaşi final: şi în gol şi în plin se ascunde folosul
se ascunde folosul ascunde folosul folosul, liber de-a fi tot, rămâi – dacă te doare
singura ta formă, singura ta viaţă,
neputinţe pluricelulare
de părinte, carpen, lup, verdeaţă,
de iubită, de-al tău frate geamăn,
de cioban, mesie, ghilotină,
de vieru, mioriţa, geam în-
spre europa, joseph k., de violină,
de 1907 (o mie nouă sute şapte),
„unsprezece elegii”, de porc de câine,
de-a-ncerca oricare ALTĂ moarte
dacă nu te strânge, dacă-ţi vine,
de lehuză, abator, icar, de vini
prea reale, telescop, imaginea
lui”.
Vă plac????
Sînge-sînge-sînge, delir, demență, tăieri de vene, chestii satanice, blasfemii, bătaie de joc față de Dumnezeu, mamă, tată, copii etc.
Ce poezie dintre cele de mai sus îmi puteți recomanda s-o citesc elevilor, studenților și copiilor mei?
Părerea mea e că această carte trebuie ascunsă de ochii lumii, să n-o deschidă nici un elev, student și om cu suflet..
Mă miră că a obținut Premiul Național.
Această rușine națională nu merita să obțină nimic.
Și iată că el anul acesta a fost angajat drept Expert la Concursul Premiului Național, să-l doboare pe Traian Vasilcău în locul unui alt prieten de-al Dvs, Mircea V. Ciobanu, cui i-ați înmînat anul acesta Premiul Ministerului Culturii tot pentru nimicuri.
Se zice că după ce a citit romanul „Țesut viu” al lui Galaicu-Păun, acest scriitor satanist și pornografic, care și-a bătut joc în cel mai josnic mod de Dumnezeu, Chișinău, de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Mircea Snegur, Mitropolitul Vladimir etc., mama luia s-a îmbolnăvit de cancer și a murit.
Acest subaltern al scribului Gheorghe Erizanu, care este editor legal de carte pornografică, să fie exemplu pentru Ministerul Culturii și pentru Guvern?
Doamnă ministru a Culturii Monica Babuc,
Sînteți creștină?
Vă place poezia porno și lipsită de sens a lui Galaicu-Păun?
De ce nu uitați de această persoană?
De ce-l promovați atîta?
Vi-i foarte scump?
De ce vă bateți joc de valori și vă pupați cu nonvalorile?
De ce ați lucrat mînă-n mînă cu cei doi ca să-l lăsați pe un scriitor să fie desemnat Laureat, după care să-l loviți cu măciuca în cap, neomenește?
Pentru niște versuri pretinse a fi plagiate de autor cînd avea 18 ani și era pe insula Sahalin și care nu-s în nici una dintre cele 64 de cărți ale lui?
Pentru o făcătură a securității, lucru care n-are nici o treabă cu cele 20 de cărți prezentate de Vasilcău la Concurs și pentru care a și devenit Laureat, după merit, al Premiului Național?
Pentru metafora „e întuneric ca-n cur” l-ați propus în 2013 și i-ați dat Premiul Național lui Galaicu-Păun în 2015, deja la propunerea Uniunii Scriitorilor din Moldova?
Dvs chiar nu vă este rușine sau sunteți mare cititoare a acestui fel de maculatură?
Se poate compara poezia lui Păun cu cea a (I)moralului Traianus?
Eu nu cred că Dvs doriți să vă stingeți de cancer, ca mama lui Galaicu-Păun, din cauza „operei” lui, care nici măcar nu-i operă!
Eu cred că Guvernul trebuie să-i retragă Premiul Național lui Păun, acordat pentru satanism și pornografie!!!!
Cu respect,
Gheorghe Lupan,
Iași
Post-Scriptum:
I s-a dus în lume buhul
Lui Galaicu-n mare goană:
Fiind bard sărac cu Duhul
I-a dat statul o pomană.
P.S. Păun a fost propus la acest premiu de către Consiliul Uniunii Scriitorilor cu 3 voturi din 9, dintre care 1 era al lui.
Efim TARLAPAN,
2015