Într-o zi mă caută domnul profesor universitar, academicianul Ion Borșevici, fost rector al Universității Pedagogice de stat „Ion Creangă” din Chișinău.

La el acasă.

Ia un scaun și, ca un munte fiind, urcă atent pe el, deschide o ușiță a unui dulap înalt, de unde îmi întinde 3 pagini. Văd că sunt copii.

–-Cunoști caligrafia?–mă întreabă.

––Da, spun, abia venindu-mi în fire de emoții. E mîna celui mai bun prieten al meu, poetul G.Ș.

––Acum cred că știi cine ți-a fost naș la securitate.

Și în timp ce am stat la un ceai și-un pic de tărie, mi-a spus atîtea fapte vitejești despre atîția prieteni de-ai mei, despre care domnul Borșevici zice că au fost doar pseudoprieteni. Dl Borșevici știa că cei de la KGB mă invitau zilnic în biroul său, al secretarului de partid Grosu și la Andronati, unde eram somat să nu mai particip la mitinguri, demonstrații și cenacluri de protest contra Puterii comuniste de atunci.

Eram lider al mișcării studențești protestatare la Universitate, fondasem și conduceam Cenaclul literar-muzical și social-politic SOL(Leonard Tuchilatu, poet, fratele Leonidei Lari), unde săptămînal sala arhiplină a Casei de Cultură a Universității vuia. Publicam poeme curajoase, pe care le publica în ziarul Universității  și viitorul ministru al Educației Nicolae Mătcaș, și avea să zboare din post pentru poemul meu „Plocon la Eminescu”, în care în anii ’80 declaram că nu-s două țări românești, ci una, că nu-s doi Eminești etc.

Și, totuși, dl profesor m-a rugat: „Creează împotriva urii răuvoitorilor!”, continuînd astfel: „Dragă frate Traiane, mulțumesc pentru promptitudine și amintiri nostalgice. Da, am avut probleme din cauza poeziilor tale prea românești și virulente. Eu îl mai publicasem pe Ion Iachim încă în gazeta de perete a facultătii cu un poem pe muchie de cuțit. Acum a scris o cărțulie despre expansiunile rusești. Bravo lui. Țin minte că la istorici apăruse „Doina” lui Eminescu și Cernomaz rupsese gazeta. Au mai fost și alte aventuri tinerești. Eu numai nu puteam să le spun băieților, dar îi susțineam cât puteam. Îmi pare bine că, în ciuda uneltirilor securității, coroborate cu cele ale prietenilor tăi, ai continuat să scrii și ai scris chiar foarte mult, unora nu le place și te mai pișcă. Te întâlnesc des în publicațiile din Țară și mă bucur. Nu te uita la pizmuitori, scrie când se scrie și ce îți spune inima. Știu că este ușor să dai sfaturi altora, să nu se repete, asta e boala tuturor celor care scriu ce le dictează inima și cugetul, nu moda, dar îmi permit să-ți atrag și dumitale atenția să nu te lași furat de aceeași tematică și același stil. Greu, dar nu imposibil. În rest, talent, inspirație, capacitate de a scrie și de a-l emoționa pe cititor. Mi-a fost plăcut să te regasesc, repet, în publicațiile din Țară.

Mă bucur că mă ții minte.
Cât despre „Tânărul Învățător”, ce să mai vorbim. Șefii Universității, toți trei, se scăpau în pantaloni când auzeau vreo observație de la Comitetul Raional Frunze sau de mai sus. Țin minte cât de speriat erau că am relatat despre vizita lui Grigore Eremei nu în pag. 1, ci în p. 2, imediat m-au chemat și m-au avertizat că vor fi nevoiți să mă pedepsească dacă li se va face observație că am relatat despre vizită în p. 2. Despre creațiile începătorilor nu mai vorbesc, dar baieții, inclusiv tu, au înțeles și, pe ascuns, mă respectau. Le mulțumesc celor care nu m-au turnat. Că nu le-am putut spune lucrurilor deschis, pe nume, de asta mi-i necaz, dar cine avea urechi de auzit și simț românesc cred că au înțeles că nu au de ce să se teamă de mine, ba din contra. Au fost multe, dar eu nu mă aflu la ora memoriilor, încă mai am de trăit și de scris, chiar stentat cum sunt. Cred că și dumneata ești de acord. Îți mulțumesc pentru inima și sufletul d-tale care vibrează românește, în rest sănătate, căci talent și ambiție le ai suficient.
Să-ți dea Domnul sănătate să realizezi toate proiectele puse la cale. Unde e invidie, critica părtinitoare și distrugătoare (ai avut parte și de asta, sunt la curent), ignoră-le și fă ceea ce îți dictează sufletul și găsești de cuviință, în lumea asta, chiar dacă unii și-au împărțit spațiul și locul, este, totuși, loc pentru oricine.
Nu-ți pune mintea cu răuvoitorii și nu le lua vorbele aproape de inimă, străduie-te să fii imun și să creezi împotriva urii lor.

Nu-mi scrie des, nu vreau să te sustrag de la lucruri mai importante, eu însumi am nevoie de timp, mă tem de anii ce mi-au mai rămas și de sănătate. Dar nu mi-o cruț.

Cu drag și cele mai calde mulțumiri pentru amintirile frumoase și invitația pe măsură.

Nicolae Mătcaș,
ex-directorul ziarului „Tînărul Învățător,”
ex-ministru al Educației,
București”.

Ia vedeți ce scriam și declamam în 1988:

Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,

Rog liniștea superbă să ne asculte slova :

” –Primește-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,

Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova”.

–––––––––––––-

Cine vorbi și unde e tipul de neom,

Ce ne-a tot spus taclale și cine le-o socoate,

Că nu e just, că steaua ce are chip de domn

E steaua Eminescu, cea mai fără de moarte?..

–––––––––––––-

Uitați-vă preabine, cînd stele-n noapte pier,

Mancurți fără pereche, fără de-a limbii haină,

Luceafărul răsare nu la poruncă-n cer,

Se vede și străluce dacă-l privești în taină.

–––––––––––––-

Cît de săraci în veacul acesta umilit

Ne-am fi trăit destinul zadarnic, pămîntescu,

Fără cuvîntul magic, pentru vecii sortit,

Fără lumina care se cheamă Eminescu?!

–––––––––––––

Un tren în noapte pleacă din gara Chișinău

Spre București, spre halta numită România.

Ah, cum îmi vine, Doamne, s-alerg din urmă, zău,

Să nu îmi stea în cale nici straja, nici solia.

–––––––––––––

” Sunt două țări”, vă place să spuneți îndesat,

” E Chișinău un centru și altu-i București!”,

Gîndiți-vă mai bine, lucizi oameni de stat,

E-o țară Eminescu, n-avem  doi Eminești!

–––––––––––––-

Noi toți născuți aice, femei, copii, bărbați,

Suntem copiii simpli ai lui Mihai, ca roua.

Cît fi-va Eminescu și dorul de Carpați,

Atît vom fi pe lume și-atît va fi Moldova!

–––––––––––––

Priviți mai bine, demoni, și-ai clipei vechi martiri,

La-acest picior de țară, străbun și sfînt, firescu,

La  oamenii ce poartă drept candelă-n priviri

Luceafărul veciei numită Eminescu.

––––––––––––

Deschideți poarta largă din aste două părți

Să treacă tot poporul, blajin, cu mic și mare,

La Ștefan -Voievodul–stăpîn peste cetăți,

La Eminescu–steaua de grai, nemuritoare.

––––––––––––––-

Stăpîni peste morminte, stăpîni peste statui,

Horind   această boltă, și clară, și albastră,

Să-i rezervăm un scaun, măcar de ziua lui,

Să-i rezervăm un scaun, măcar, la masa noastră.

––––––––––––––––

Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,

Rog liniștea  superbă să ne asculte slova:

„–Primește-ne  ploconul, de-aici, bade Mihai,

Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova”(1988).

Îi alertasem pe toți. Nu mă puteau controla, spre deosebire de ceilalți colegi de-ai mei, care au acceptat să colaboreze cu securitatea și au ajuns, imediat după absolvire, deputați, ambasadori, prim-vicerectori, viceminiștri, miniștri etc.

În altă zi mă caută dl Borșevici și-mi oferă acest text” Cuvînt necesar”, pe care-l republic integral: „Poetul Traianus a suferit foarte mult, fiind urmărit de unele structuri ale Securităţii şi împînzit de mulţi prieteni, dintre care unii jucau rolul de pseudoprieteni credincioşi regizorilor din umbră.
Într-o vreme s-a încercat de către conducerea Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” micşorarea loviturilor asupra acestui tînăr, talentat, curat şi, în mare măsură, naiv poet. El demonstrează, în fond prin viaţa şi scrisul său că pot exista destine repetate. Astfel Traianus a avut parte din destinul tragic al tatălui său.
Mi-l amintesc şi acum la mitingurile şi demonstraţiile de protest împotriva totalitarismului, revăd în memorie prestanţa sa, duminică de duminică, aplaudată îndelung de miile de spectatori ai cenaclului „Alexei Mateevici”.
Sunt convins că poezia lui, lirică şi militantă, pune în evidenţă calităţile elocvente ale poetului şi modul său onest de a sluji interesele neamului său.
Simbolul Păsării Phoenix, care renaşte din propriul ei scrum, caracterizează pregnant conţinutul poemelor sale, unde Viaţa este biruitoarea Morţii, pînă la sfîrşit, iar „nădejdea-n generaţiile care vin urcă rănile noastre, nevindecate, din suferinţi spre soare”.
Din poezia sa militant-socială răbufneşte durerea şi, în ciuda apăsării ei, găsim dragostea nemuritoare pentru poporul său, aflăm speranţa şi dorul neţărmurit de libertate, credinţa strămoşească şi revolta românului adeseori înstrăinat, care şi îngenuncheat fiind îşi duce crucea în continuare ca pe o soartă a lui, predestinată din cer.
Deşi la o vîrstă tânără de tot a suferit umilinţa, poezia sa vorbeşte că suntem contemporanii unui poet îndrăgostit de Patria sa, iar ca cetăţean, Traianus este total lipsit de urîciosul sentiment al xenofobiei.
Nu-mi rămîne decît să-i doresc o renaştere continuă precum primăvara, care vine să ne izbăvească de frig şi „să ne umple sufletul cu flori”.

L-am publicat ca postfață în volumul de 500 de pagini „Poeme de pe timpul Tăcerii de aur” din 1999, a fost publicat și în săptămînalul Uniunii Scriitorilor „Literatura și Arta”.

Tot atunci.

În cele 2 pagini oferite de domnul Borșevici, în momentul cînd nu mai era rector, ci doar profesor la ULIM, este una dintre nenumăratele poezii patriotice românești, pe care am citit-o la Cenaclul literar-muzical și social-politic „Alexe Mateevici”, condus de Anatol Șalaru.

Prietenul meu G.Ș., care era cu 15 ani mai mare ca mine și chiftea de invidie, ca și alți prieteni ai mei de atunci, dar și de azi, o transcrisese din carnetul meu care se afla mereu la el, iar unde n-a deslușit caligrafia a pus cuvinte de-ale lui sau a lăsat locuri  goale.

Pe pagina a 3-a este aceeași poezie, doar că tradusă în limba rusă pentru angajații din KGB care, în marea lor majoritate, nu cunoșteau limba „moldovenească”.

E tradusă incorect, neprofesionist și chiar tendențios.

Dacă citești traduserea atunci poți expedia fără probleme autorul în pușcărie pentru instigare la dărîmarea frontierelor U.R.S.S și uneltire la suveranitatea Uniunii Sovietice.

Am ajuns în blocul unde locuiam fără viză de reședință, de fapt era un azil neoficial de noapte, și unde se pricopsise de la o vreme și prietenul meu, cu o iubită, care îi zicea: soț, deși el avea soție legală și copil în căminul studențesc din strada Zagorodnaia, la etajul I. Iată că dînsul trebuia să nu mă sloboadă din ochi și aici. Abia acum îmi dau seama de ce m-a rugat să-l propun dnei Lidia Istrati ca șef de secție la Muzeul de Literatură Dimitrie Cantemir al Uniunii Scriitorilor, unde eu eram deja șeful Secției Literatură sovietică contemporană, ambii studenți fiind în aceeași grupă. Era împuternicit să fie alături de mine!

Lucra, oficial, în M.A.I., avea și afaceri, o noapte dormea cu soția și copilul, o noapte cu amanta.

Cînd i-am arătat cele 3 pagini, pe care mai bine nu mi le dădea domnul Borșevici, și l-am întrebat de ce m-a turnat 6 ani de zile la KGB și mi-a dus Ce-a Vrut pe Unde a vrut, în numele meu, ultima dată apărînd  într-o culegere colectivă și el lîngă mine, astfel, în sfîrșit, deconspirîndu-si misiunea, mai lăudîndu-se și cu o strînsă prietenie avută cu criticul literar Gh.M., el, puternic fiind din fire, mi-a spus: Nu e treaba ta! Așa a trebuit! și m-a lovit cu un ditamai pumn drept la linguriță, încît am căzut lat, la podea.

Folkistul Gheorghe Lupan mi-i martor, el salvîndu-mă de la picioarele pseudoprietenului meu și transportîndu-mă în camera mea mucegăită din blocul părăsit aflat pe strada N. Dimo.

A doua zi am plecat la serviciu. Lucram ca specialist în domeniul culturii la Direcția Tineret-Sport-Turism a Primăriei municipiului Chișinău.

Organizam spectacole gen: „Ridică-te, Ștefane, și vezi-ți fiii!” la Chișinău, Iași, Bacău, Putna, Suceava, cu poeți, actori și cîntăreți de pe ambele maluri de Prut. Tocmai plecase la Ceruri mama mea, după o perioadă lungă de țintuire la pat, vreme în care am îngrijit de ea, luîndu-mi un concediu academic, care, de fapt, a fost o plecare impusă de securitate, prin comitetul de partid al Universității, să o accept.

Cînd am ajuns seara în blocul cu pricina m-am cutremurat. Geamul era spart, iar din cameră lipsea pașaportul, livretul militar, un album cu toate fotografiile, vechi de cînd hăul, ale părinților mei și carnetul meu cu 60-70 de poezii noi, pline de durerea mamei mele, scrise în ultimii ei doi ani de pe pămînt.

Nu-mi trebuiau actele. Îmi trebuiau fotografiile  părinților mei și poeziile, unele dintre ele, precum ar fi „Simplu colind pentru părinții mei”, cu 24 de strofe, fiind cîntate la chitară, cu lacrimi pe față, de frații Ion și Gheorghe Lupan, și mine în zilnicele noastre întîlniri muzical-literare.

Dumitru Grosei era și el cu noi. Citea mereu poezilile lui Leonard Tuchilatu (dintr-o carte cu grafie chirilică), fiind acompaniat la chitară de către Ion Lupan sau Gheorghe Lupan.

M-am adresat la Poliție. Nimic. M-am adresat la cei care cară gunoiul din împrejurime. Nimic.

Atunci cineva îmi spune să mă duc în blocul vecin, unde este șeful „mafiei” din sector, un bulgar cu concubina lui.

I-am căzut în genunchi. I-am spus interlopului  că îi pot da salariul meu și casa mea din Viișoara, pe care mi-o lăsase moștenire mama prin testament. Altceva n-aveam ce să-i dau.

Doar să-mi găsească albumul cu fotografii și carnetul cu cele mai noi poezii, mai ales cele despre MAMA!

Lacrimile mele l-au convins. S-a uitat atent la mine și la Gheorghe Lupan, apoi mi-a spus să revin în 3 zile. 3 zile și 3 nopți n-am dormit. Înnebuneam în așteptare!

Îl tot căutam acasă, lipsea în permanență, iar cînd l-am găsit avea fața posomorîtă și mi-a spus așa: Poeziile tale au fost arse de către un grup de pretinși amici de-ai tăi în Grădina Publică „Ștefan cel Mare”. Potrivit unor martori oculari, aceștia ar fi exclamat, bucuroși: ” S-a zis cu Traian!”.

Cînd m-am întors în blocul dezastruos unde locuiam, am aflat că prietenul meu G.Ș. plecase în Turcia, de unde aducea marfă și o vindea, distribuind-o prin piețele Chișinăului.

Peste o săptămînă o văd cu doliu pe față pe amanta acestuia, care se credea soția lui G.Ș.,  cu care mergea în permanență la părinții ei.

Îmi spune că G.Ș., al cărui nume, de fapt, era Rachiu(fără glume!), în timp ce se întorcea acasă, în Bulgaria, autocarul în care se afla și el s-a răsturnat de pe un pod înalt, drept într-un rîu și toți pasagerii s-au înecat.

La înmormîntarea sa din satul de baștină Cărpineni, Hîncești, a fost un mare scandal.

Fără să știe una de alta, acolo au venit două văduve îmbrăcate în negru.

Și s-au luat la ceartă, în cimitir.

Și oamenii nu reușeau să îngroape mai repede mortul și să liniștească femeile.

Și numai fetița lui, mică și frumoasă ca o rază de soare, plîngea în timp ce groparii coborau sicriul tatălui ei în lut.

Se afișează 20160829_093614.jpg

Se afișează 20160829_093715.jpg

Se afișează 20160829_093816.jpg

(Fragment din romanul-doină „Tînguirea vieții mele”, în lucru de cîțiva ani)