Sîmbătă, președintele Partidului Democrat și-a părăsit postul.

Rămîne doar deputat în Parlament.

Congresul PD-ului din seara de Crăciun va alege un alt președinte.

Exact cum a procedat PSD-ul din România cu puțin timp în urmă. Și duminică a cîștigat, în mod detașat, alegerile parlamentare.

PD-ul, se pare, mizează pe același scenariu.

Aflarea partidului la guvernare, vreme de 6 ani, a dus, bineînțeles, la erodarea imaginii președintelui care, să nu uităm, a urcat Partidul Democrat de la 2, 7 %  la 13 %, apoi la 14 %, apoi la 15 %.

Fără de Lupu, PD-ul murea încă în 2009, cu tot cu venirea lui Chiril Lucinski, plasat  pe locul 2 în lista pentru parlamentarele de atunci.

Acum însă Lupu a decis că trebuie să plece.

N-a știut Urechean cînd trebuia să părăsească șefia AMN-ului în favoarea lui Untilă și AMN-ul s-a scufundat.

N-a știut Voronin să părăsească șefia PCRM-ului în favoarea lui Dodon și PCRM-ul se stinge.

N-a știut Filat să părăsească PLDM-ul la timp, în favoarea lui Iurie Leancă și acum PLDM-ul e una cu pămîntul.

N-a știut Ghimpu să părăsească PL-ul acum doi ani, cînd am scris că Valeriu Munteanu trebuie să fie conducătorul PL-ului și acum acest partid are 1, 8% din cele 15 % ori 13 % cîte acumulase la ultimele două campanii electorale.

Fiecare președinte de partid nu este veșnic pironit în jilțul de conducător.

Vine un timp cînd trebuie să cedeze postul altui coleg.

A fost Lupu șef de Parlament, apoi Corman, apoi Candu. În 6 ani– PD-ul  a avut trei noi președinți. De legislativ.

Demisia benevolă a lui Marian Lupu de sîmbătă îmi amintește de situația cînd în România Alecsandri era pe tron, iar Eminescu abia răsărise. Cînd a aflat căruntul bard Alecsandri că prințul Mihai devenea deja o voce distinctă, demnă de aplaudat, a scris, fără nici un pic de invidie, următoarele versuri: „E unul care cîntă mai bine decît mine?/Cu-atît mai bine Țării și lui cu-atît mai bine!”.

Iar Eminescu, fără pic de invidie în glas și el, i-a răspuns: „Și-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice,/ Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,/ Ce cu basmul povestește-veselul Alecsandri,/ Ce-nșirînd mărgăritare pe a stelei blîndă rază/Acum seculii străbate, o minune luminoasa,/Acum rîde printre lacrimi, cînd o cîntă pe Dridi…”.

Să însemne aceasta că și în viața politică e posibilă o asemenea îmbrățișare de frate?

 

 

Anunțuri