(un interviu de Mihaela Ruja  cu poetul Traianus(Traian Vasilcău)
–– Bună. Ce ne puteți spune despre Dvs.?

––Cel mai greu este, Mihaela, să vorbești despre tine însuți. E aproape imposibil să te definești. E și lipsit de smerenie să o faci în slove de laudă. Eu spun mai mereu că sunt un fir de nisip care-și jinduie Marea. O fi ea marea literatură ori Marea literaturii nu știu. O fi marea Mîntuirii  sufletului prin cuvînt–tot nu știu. Ceea ce știu e că ivirea mea în lume nu a fost o întîmplare, așa precum nici izvodirea ta nu a fost una întîmplătoare și nici fără rost. Orice om este creat pentru a împlini o misiune. Altceva e că mulți, chiar prea mulți, și-o abandonează pe parcurs. Ca sportivii cei care se retrag brusc din vreo competiție ori ca soldatul de pe cîmpul de luptă. Ori, și mai grav, ca un călugăr dus din ceata îngerească înapoi, într-acolo de unde puțin timp în urmă a evadat pentru a nu se pierde.

–- Ce reprezintă lectura în viața Dvs.?

––Lectura este beția și dulceața mea zilnică. Mai ales acum, cînd am dat de Poezia Poeziilor și de Profunzimea Profunzimilor, simt că am o poftă de nestăvilit pentru cărțile sacre. Pentru izvorul lor nesecat. Literatura duhovnicească este desăvîrșirea pe care o căutam și nici nu bănuiam unde se află. De fapt, preoții și călugării sunt niște poeți, care seamănă poezia pe acolo pe unde pasul lor calcă. Îmi pare rău enorm de anii pierduți cu lectura atîtor gunoaie, ce nu meritau nici măcar a fi amirosite, nu și citite. Dar este timp pentru toate, biblic vorbind. Or, precum ne învață Sfîntul Apostol Pavel: „Toate lucrurile ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos”. De adevărat folos sunt inimii și cugetului lucrările sfinților Părinți, insuflate de Dumnezeu, ca și Biblia însăși. Un cititor bun, deci profesionist, e aidoma unui albinar ce strînge mierea florilor, îmbătat și de roiul albinelor, și de florile din jurul lui.

O dublă nuntire sub cer!

–– Cum se vede România din Chișinău?

–––Cînd eram mic o vedeam prin binoclul grănicerilor, peste sîrma ghimpată, și-mi părea o poveste. Odată cu trecerea anilor și cu stîrpirea zidului dintre frați o văd ca pe-o redută, poate ultima, în fața invaziei Nimicniciei. Mă refer la România profundă. O văd ca pe o Grădină a Maicii Domnului, din care, trupește, am fost zmulși. Un pămînt mîngîiat de tălpile numeroșilor sfinți, cunoscuți și necunoscuți, sub care se află un alt eșantion de sfinți. Ca la Eminescu: „Un cer de stele dedesubt,/Deasupra–cer de stele”. Unde mai întîlnim acum, în plină vînzare a locașurilor sfinte din lume, un lanț aproape nesfîrșit de mărgele dumnezeiești purtînd nume de biserici, monastiri și schituri parcă surpate din cer sub formă de lacrimi de îngeri? Întreb și tot eu răspund: “Mai că nicăieri nu se mai găsește așa ceva, decît numai în România profundă”.

Iată că în goana românului contemporan după efemeride  Divinitatea îl întîmpină peste tot, numai că el nu o vede și nici n-o aude. Are ochi și urechi, dar numai nu de văzut și de auzit murmurul Cerului în inima lui. Și zadarnic se plînge că o duce greu, că îi e suferința prea mare. Dar anume aici, în Suferință (cu majusculă scrisă!) este tronul lui Dumnezeu. Nu scria același Eminescu, la această temă așa: „Tu de toate pătimește/Și-ai s-auzi cum iarba crește?”. Genial! Ba și mai mult, dacă prin crunta pătimire a răului te vei despătimi de cel rău, atunci pe lîngă faptul că vei auzi, tu vei și vedea cum iarba crește!

Minunea minunilor este alături de noi!

––- Ce cărți, care v-au plăcut, ne recomandați?

––-Cărțile care zidesc, nu cele ce te demolează. Scrise de oameni ce nu ucid pe alți oameni. Cărți–ctitorii de Suflet. Cărți–trepte către Cer. În primul rînd, Biblia trebuie citită și recitită. Patericele toate, Filocaliile, Proloagele și Viețile Sfinților Părinți, în variantă concisă sau desfășurată. Apoi Lucrările și învățăturile marilor duhovnici ai tuturor timpurilor. Apoi Folclorul românesc, care, fără capitolul de Ibovnicie, adică de preacurvism, pare a fi continuarea Sfintei Scripturi. Apoi, dacă ne mai rămîne timp, ne putem apleca și asupra cîtorva scriitori români, precum ar fi Eminescu, Macedonski, Blaga, Arghezi, Bacovia, Voiculescu, Labiș, Păunescu, Vieru și alții. Dacă citești măcar  operele acestor scriitori, cu adevărat nu te vei pierde. Cu adevărat vei auzi(și vei vedea-n.a.) cum iarba crește!

––-Ce v-a determinat să scrieți?

–––Probabil, prea multa frumusețe nescrisă din jurul meu.

Iată că mii de scriitori, de pînă la Christos și după El, scriu și rescriu Universul și acesta rămîne și mai mare și mai neștiut. Pentru că Universul este Creația lui Dumnezeu, este Dragostea Lui exprimată sub formă de flori, copaci, păsări,  furnici  și oameni. Iar Dragostea este ca un ocean. Din ea dărui și nu se mai termină Darul. Ci din contra, acesta, Darul, se înmulțește.

Numai de teama de a nu rămîne nescrisă Frumusețea Iubirii  am început să scriu. Cred că acesta este răspunsul corect la întrebarea ta, Mihaela.

–––Scrieți doar poezie. Vorbiți-ne despre cărțile dvs.

–––Aș fi vrut eu să pot scrie doar poezie, deși trebuia, de fapt, să fiu preot. În 1990  mama a dorit să mă trimită la studii teologice peste Prut, fiindcă pînă atunci puteai să obții studii de acest fel doar în limba rusă și doar la Odesa, Kiev sau Leningrad.

Cîntam(și cînt) ca un preot, plîngeam(și plîng) ca un călugăr în pustie și-mi plăcea să citesc din cărțile sfinte, pe care nu le aveam. După mai multe îndemnuri de-ale mamei i-am spus: „Mamă, tu vrei să fiu preot. Și eu nu zic: Nu, dar… eu aș putea să botez turturelele, aș putea să cunun florile,  însă aș muri odată cu fiecare mort de mine-ngropat. Aș cădea peste el, în pămînt”. Mama n-a zis mai mult nimic, s-a dat într-un colț de odaie și-a plîns cu amar. Poate că s-a gîndit la propria-i înmormîntare, de peste un an, înmormîntare pe care n-aș fi fost în stare niciodată s-o oficiez. Și din clipa aceea nu a mai revenit la tema preoției.

Iată ce mai scriu ori am scris eu: lirice, poeme-manifest, inclusiv sonete, colinde, doine, versuri pentru copii, ghicitori, traduceri din poezia rusă, eseuri, publicistică, pamflete, maxime, reflecții, recviemuri, rugăciuni, distihuri și unistihuri, texte pentru cîntece, piese de teatru, librete, psalmi și chiar cîntece.

–– Sunt poeții altfel decat scriitorii de proză?

–––Da. Cu siguranță, Da. Poeții, după acad. Mihai Cimpoi, se împart în două categorii distincte: poeți pur și simplu și poeți lirici, și tot Domnia Sa spune că poeții lirici sunt cei mai importanți dintre toți. Adică aici se și află marea profunzimii scriitoricești, în lirism. Proza te poate trezi, îți poate spune: „Bună ziua. Ce mai faci? Bei un ceai? Dorești o felie de singurătate?”, dar la dans te ia numai Poezia, dar te îmbrățișează numai Poezia, dar te sărută, te mîngîie, te plînge și te-ngroapă în flori-de-nu-mă-uita tot Poezia.

“Poetul este un rege și regelui i se cuvine un tron”, zicea Macedonski. “Și o coroană”, ar mai zice prietenul meu, scriitorul Laurian cel Stănchescu de peste tot.

–––Ce proiecte literare aveți?

–––Întotdeauna am dispus de mai multe proiecte decît de bani.

Sunt milionar în poeme și bogat în proiecte. Unele dintre ele se mai și împlinesc. Așa cum ar fi Colecția de Opere NeTăcute în 9 volume, cu unic titlu: “Inscripții pe Etern”, al căreia ultim volum apare în vara aceasta. E tot ce am tipărit eu, în cărțile mele, din 1995 pînă în 2015. Numai 5000 de pagini. Numai 5000 de lacrimi transformate-n cuvînt.

Un alt proiect a fost cel compus din 17 cărți apărute într-o singură zi,  la 17 februarie 2016, în traducerea a 60 de specialişti în domeniu din 17 ţări (România, Rusia, Italia, Franţa, Ungaria, Turcia, Slovacia, Brazilia, Spania, Serbia, Cehia, Letonia, Albania, Australia, Germania, Grecia și…Republica Moldova), cărți traduse în 18 limbi ale lumii.

De la o vreme caut sponsori pentru paginarea și redactarea megaproiectelor culturale de anvergură: Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni şi Antologia de Aur a poeziei româneşti în mileniul trei.

Veșnicul meu proiect de suflet a fost și rămîne Festivalul–Concurs de Muzică Ușoară „Maluri de Prut”, apoi Festivalul–Concurs pentru Copii și Tineret”Steaua Chișinăului–Steaua Moldovei” și alte spectacole culturale de amploare.

Visez și la înregistrarea albumului cu cîntece proprii, unele dintre care le voi cînta chiar eu. Continui lucrul la un roman. Sunt în drum și alte cărți traduse în alte limbi străine…

Numai de mi-ar dărui Dumnezeu zile(mie și lor), că nopți albe parcă am destule.

––- Se citește mai mult azi sau mai puțin?

––-Nu prea se citește azi. Mai ales poezie. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dezertez din armata poeților și să mă specializez în texte pornografice  la zi. Cititorul meu trăiește, sunt sigur de asta. Nu-i știu numărul, fiindcă dintre cele 67 de cărți apărute pînă azi nu am vîndut nici una. Le-am cam dăruit.

Eu nici nu consider Poezia a fi o meserie. Ca și preoția. Mai mult o vocație, un dar, ca să nu zic: har ori misiune. Ți se dă ca să dărui ori să te dărui. Și, o minune!, cu cît mai mult dai cu atît mai mult ai!

Trebuie să scrii pentru Cer ca să te poată citi și pămîntul, cu făpturile sale, cu ierbile și cu florile sale, pe care le-ai citit  tu mai întîi.

–– Ce alte preocupări aveți?

––-Cînd nu scriu– citesc. Cînd nu citesc– cînt. Cînd nu cînt–- mă rog.

Și cînd nu mă rog atunci mă las pradă ușoară  fiului meu de 11 ani ca o simplă de tot jucărie.

––Lăsați, Vă rugăm, un mesaj pentru cititorii de orice fel.

––Dragii mei dragi. Știu că sunteți. Știu că iubiți florile. Și, fără gînd rău, le rupeți uneori și le dăruiți. Poeții sunt aidoma acestor flori. Și zmulgerea din cerul lor îi doare.

Vă implor să dăruiți flori numai în glastre. Ele nu se sting în trei zile. Petalele acestora  sunt ca niște pagini de carte. Pe care le veți citi și reciti, bucurîndu-vă  și aducînd glorie lui Dumnezeu pentru miresmele lor!

Vă mulțumesc tare mult.

https://recenziicartibune.ro/2017/05/29/interviu-154-traian-vasilcau-traianus/#comment-333

Anunțuri