Ana Barbu a știut că folclorul e tezaurul nostru cel mai de preț, pe care suntem datori să-l păstrăm pentru eternitate.
Ia ascultați ce diamante solare a meșterit acest neam, în decursul istoriei Sale:
—Nu credeam că voi ajunge să cînt cînd mi-o fi a plînge…
—Nu suntem săraci de-avere, da’ săraci de mîngîiere…
—Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă(vers preluat și de O.Goga)…
—Se leagănă lampa-n cui, de dorul mîndruțului…
—Cu cît cînt cu-atîta sînt…
—-Cine mă vede cîntînd crede că n-am nici un gînd…
și „Lung îi drumul Gorjului da-i mai lung al dorului” nostru de Ana lui Vasile Barbu.
De ce zic așa?
Poporul nostru dintotdeauna atunci cînd înălța vreo ctitorie aleasă își zidea în ea și Dragostea. Așa a făcut și Meșterul Manole, zidind-o, plîngînd ne-ncetat, pe Ana în Mănăstirea Argeșului. Pînă lacrimile lui s-au făcut izvoare din care noi să bem și să ne umplem de Dragoste la nesfîrșit. Vasile Barbu nu a putut să o zidească pe Ana lui, îl durea prea tare inima și atunci am jertfit-o noi, ca să dureze Ctitoria cîntecului pe mai departe.
Ana Barbu a fost sinonimă cu Dragostea.
Ea a cîntat acest sentiment divin pîn-la jertfirea de sine.
Sfîntul Augustin spunea:” Iubește și fă ce vrei”, convins că cine iubește nu poate face nici un rău.
Sfîntul Pavel zicea că „unde Dragoste nu e nimic nu e” și în acele suflete bîntuite de urîțenie bate vîntul fără oprire. Unde Dragoste nu e nici miliardele nu te salvează, asta e învățătura de credință a Apostolului Iubirii.
Iisus ne-a povățuit că Dragostea e virtutea cea mai de preț pentru un om creștin, nu cretin, luați aminte, sentiment mai presus chiar și decît Credința și Nădejdea.
Ana Barbu a ales mereu Dragostea, ca pe-o podoabă de aur și nu a pierdut.
Cînd unii coțcari milionari deveneau peste noapte miliardari, Ana Barbu căuta posibilități ca să aducă pe lume un nou disc cu melodii netrecătoare din folclorul românesc.
Cînd politicienii hulpavi nu puteau să împartă torta Puterii Ana Barbu căuta să semene Dragostea în sufletele pustiite ale multora dintre noi.
Acolo unde nu era deloc–cînta ea să o răsară, acolo unde era puțină—cînta ea să o înmulțească, acolo unde era vizibilă–cînta ea să o facă să dea peste țărmurile inimii, să realizeze din ea Dar din Dar dumnezeiesc pentru toți.
Un veșnic politician din Basarabia îmi spunea, surîzînd, într-o zi: „În politică Dragoste nu e! Numai interese!”.
Halal de așa politicieni!
Ne trebuie nouă așa stăpînitori?
Nu era mai bine să alegem artiștii în funcții de conducere, artiștii fiind, de fapt, ambasadorii Dragostei noastre în cer și pe pămînt?!
Pentru Ana Barbu lumea era o grădină de cîntece.
În acea grădină Anei îi plăcea să zboare din cîntec în cîntec, precum o albină trudește din floare în floare, grăbită mereu să culeagă cîte un strop de miere pe care să-l dăruie apoi altora.
Refugiată din propria ei țară, adică din Rîbnița, în propria-i țară, adică la Chișinău, Ana Barbu a moștenit și ne-a lăsat la plecare un fagure de folclor dulce ca Dragostea, din care să se hrănească și să se-ntărească neamul întreg.
Aș putea vorbi zile întregi despre Ana și minunata ei familie, triluitoare în întregime.
Din artist artist răsare, iar din miliardarii josnici–numai nimicnicia.
Iată că miliardele unora se cam duc din vistieria inimii lor, acolo unde n-a fost loc și de Dragoste.
Aceștia, crezînd că vor moșteni pămîntul, cumpărîndu-și Vecia cu banii sustrași din bănci și nu numai din bănci, au ajuns să plîngă în hohote în fața dezmățului înfiorător al păcatelor din ei. Care păcate sunt mai multe la număr decît miliardele lor!
Care miliarde nu pot salva sufletul unui om de la pierzarea eternă!
E beznă peste Basarabia și parcă e mai puțină lumină în inimă fără cîntecele și chipul solar al Anei Barbu.
Nu-mi rămîne decît să o rog pe Sfînta Ana, maica preasfintei Fecioare Marii, ca, la rîndul ei, să-l roage pe Iisus să ne trimită din vreme în vreme cîte-o desagă de cîntece noi de-ale Anei.
Cîntece din Cer, care să tămăduiască rănile sufletului nostru cariat de goana devastatoare după miliardele aducătoare a vînt și deșertăciune.
Mă uit în ochii unui om, care la 48 de ani a agonisit averi nemăsurate din toate posturile pe care le-a deținut el și ortacii lui.
Acesta are adăpostite prin diferite conturi străine miliarde de euro.
Dar sufletul lui, părăsit de orice cîntec, a murit demult.
L-au părăsit rudele și prietenii.
Fără Dragoste, sufletul l-a părăsit și el.
Și-acum omul cel care credea că are Totul pînă mai ieri la picioare, azi a ajuns că nu mai are nimic ce să-i aparțină.
Dar absolut nimic.
Și plînge-n sinea lui și-i vai de dînsul!

Anunțuri