Era anul 1995, aveam 25 de primăveri împlinite.

Un copilandru, naiv și rebel.

De doi ani înregistrasem o societate culturală la Ministerul Justiției și preconizam să organizez un festival de importanța căruia aveam abia peste ani să-mi dau seama.

Era anul 1995, repet. La guvernare, în Republica Moldova, de sus în jos, erau agrarienii (comuniștii proruși de pînă la proclamata Independență din 1991) și socialiștii proruși+ rușii din Blocul interfrontist „Edinstvo”.

Un tandem antiromânesc, de tot flerul.

Urgie, nu altceva, iar eu, un naiv dublat de-un rebel sau viceversa, am hotărît să organizez prima ediție a Festivalului-Concurs Național de Muzică Ușoară „Maluri de Prut”, in memoriam Ion și Doina Aldea-Teodorovici.

De cîțiva ani plecaseră la cer acești doi Trubaduri ai Unirii și peste numele lor se așeza, lin, tot mai lin, ninsoarea permanentă a Uitării.

Din puținii bani strînși de la sponsori, fără nici o contribuție, cît de mică, a Statului, care, de la Președinția lui Snegur pînă la Ministerul Culturii și Primăria Chișinăului, a răspuns negativ, cu sintagma etern cunoscută: nu sunt bani preconizați pentru așa ceva, am achitat plata mare pentru chiria Palatului Național, unde în două zile ale lunii decembrie 1995 urma să inaugurăm evenimentul.

Festival cu participarea interpreților tineri și consacrați de pe ambele maluri de Prut, dar fără titulatura de Internațional, așa precum se practică acum între români.

Pînă la demararea acțiunii rămăseseră două săptămîni și iată că într-o zi mă caută la telefon un funcționar cu experiență de-o viață de la Ministerul Culturii.

—Traiane, salut! Ești invitat de urgență la Minister. Poți veni într-o jumătate de oră?

Scrisoarea mea, adresată Președinției, fusese remisă la Minister și la Uniunea Scriitorilor, unde nu eram încă membru, iar Ministerul urma să decidă ce răspuns să trimită Președintelui de atunci.

Zbor! Cu o aripă-a fricii și cu una de Curaj zbor îndată spre Minister!

Vis-a-vis de biroul ministrului era cel al prim-viceministrului Culturii, în care era însuși prim-viceministrul, viceministrul, funcționarul respectiv din Direcția Muzică, Spectacole, Varietăți și o femeie, pe care n-o cunoșteam.

Probabil că erau și microfoane prin prize.

După cum vă dați seama, numai ministrul lipsea și contabila-șefă.

—Am aflat din scrisoarea adresată Președintelui că ești pe cale de-a desfășura un festival-concurs de muzică ușoară… Dar de ce el se numește „Maluri de Prut ?”

Copilandru-copilandru, naiv și rebel, dar am simțit că sunt cosit la pămînt dacă nu spun imediat așa și am spus:

—-Stimate domnule prim-viceministru al Culturii, Dumnezeu a dorit ca „Maluri de Prut” să fie cîntecul de lebedă al lui Ion Aldea-Teodorovici.

—Un festival transnațional, nu?–m-a luat brusc în furci viceministrul.

—Cu artiști necunoscuți nouă, cu scenariu necunoscut, a sărit funcționarul.

—Știai că și noi avem iată, aici, în sertarul de jos, un proiect de festival consacrat celor doi(?), dar din motive politice nu-l putem realiza?—reapare cu coasa în mîini prim-viceministrul.

—Numai că al nostru nu se numește „Maluri de Prut”, îl completează viceministrul din fața lui.

—Dar „Două povești tinerești”, încununează discursul celor doi funcționarul docil.

La fiecare întrebare adresată, deschideam gura să răspund și nu reușeam, fiindcă eram potopit iar și iar, iar și iar, cu o nouă, la rînd, întrebare.

Eram atacat de 3 bărbați: un prim-viceministru, un viceministru și-un funcționar. În timp ce o femeie privea și tăcea, privea și tăcea, fără a interveni absolut deloc  în discuție.

La un moment dat ceru, totuși, drept la cuvînt.

Spre deosebire de ceilalți trei, se ridică în picioare și porni, și ea, să mă ia la multe întrebări.

—Spuneți-mi, vă rog, organizația Dumneavoastră e înregistrată oficial la Ministerul Justiției?

—Da, reușesc să răspund.

—În calitate de?

—De organizație obștească, neguvernamentală, nonprofit, pentru dezvoltarea culturii.

A tăcut, apoi s-a adresat și celor doi viceminiștri.

—Spuneți-mi, Vă rog, Ministerul participă financiar la organizarea festivalului-concurs „Maluri de Prut?”.

—Bineînțeles că nu, a răspuns prim-viceministrul, la care viceministrul și funcționarul au răspuns, într-un glas: Sigur Nu, Nu, Nu.

—Atunci eu cred că trebuie să-i urăm succes domnului Traian, iar dacă o fi să avem anumite obiecții, după desfășurarea festivalului, să ni le expunem, a continuat femeia, despre care aveam abia pe urmă să știu că era șefa Departamentului în care activa funcționarul docil.

Cei 3 bărbați au rămas pentru cîteva secunde descumpăniți de luarea de cuvînt și de propunerea femeii, care nu consona defel cu înțelegerea de cartel a lor.

Neavînd încotro, mi-au dorit, scrîșnind din dinți, mult succes și mi-au arătat drumul spre ușă.

8 ani am realizat acel festival, pînă în 2002, cînd reveniseră la guvernare chiar comuniștii, cu Voronin în frunte, cărora le stăteau în gît  „Malurile de Prut”, ca și agrarienilor, și socialiștilor din 1995…

Peste ani, la Editura de Stat „Cartea Moldovei”, subordonată aceluiași Minister, mă reîntîlnesc cu femeia despre care v-am tot vorbit.

Era director.

Îi solicit 5 minute, să-i spun ceva.

În micul ei cabinet, îi amintesc de acest caz și îi mulțumesc frumos pentru gestul Domniei Sale, de mare Curaj pentru anul 1995, cînd Moldova nu era sovietică și comunistă numai cu numele, în realitate dictatura fiind în floare, ca și pînă atunci.

—A fost demult. Tare demult. Să știți că nu îmi prea aduc aminte, dar dacă spuneți Dumneavoastră că v-am ajutat, nu pot decît să mă bucur, fiindcă și eu am trecut prin asemenea momente în viață și dacă nu eram ajutată atunci de cineva, probabil că mă ofileam înainte de a răsări, a concluzionat femeia și îmbrățișîndu-ne, ne-am despărțit.

Astăzi, femeia aceea, mai bine zis: Doamna Raisa Suveică a fost redată pămîntului din care a fost izvodită de Părintele nostru.

Astăzi îi spun că n-am uitat gestul ei din 1995, un gest Unic al unei femei care și-a pus piciorul în prag, dar și Cuvîntul, pentru un ideal ce nu trebuia strigat nici atunci și nu trebuie mimat nici acum.

Un Ideal care trebuie cîntat și neuitat.

Și uneori salvat.

Așa precum a făcut roaba Domnului, Raisa Suveică.

Dumnezeu s-o odihnească în pace, pînă la a doua Venire a Mîntuitorului nostru!

Fotografia postată de Teatrul National „Mihai Eminescu”.