Un interviu cu  scriitorul  Traian Vasilcău din Chișinău

 

Victor Marola: Sunteți binevenit în paginile revistei Boema din Galați, domnule Traian Vasilcău. Deocamdată, prin intermediul acestui interviu, oferit cititorilor și, ulterior, cu un grupaj de poezii selectate din cărțile publicate.

Traian Vasilcău: Mulțumesc nespus pentru această mînă întinsă mie, celui care e doar un fir de nisip, care-și jinduie Marea. Și nimic mai mult. Faptul că înșir pe hîrtie niscaiva cuvinte încă nu înseamnă nimic. Faptul că ele plac unor oameni are însemnătate, ceea ce mă înaripează să nu mă opresc. Și să-mi jindui în continuare Marea, ce-i, totuși, atît de departe! Am citit adeseori și eu această revistă, care e una de cultură aleasă și în care mi-am mai regăsit numele.

V.M.: Prezentați-ne, vă rog,  un breviar biografic.

T.V.: Cel mai greu lucru din lume pentru un poet e să vorbească despre sine. Și dacă vorbești despre sine cum vei putea să vorbești de rău ? Să încercăm… Eu am fost născut de o mamă la 2 aprilie 1969. Mama mea, cu doar 4 clase la români,  era căsătorită cu un fost secretar al Primăriei din Adășeni, Dorohoi, azi în județul Botoșani, care în 1944, trecînd puntea spre Viișoara lui dragă de pe malul stîng al Prutului, a fost arestat de sovietici și condamnat la 5 ani de pușcărie, drept spion român. Pentru vecie au rămas în România Socialistă prima lui soție și prima lui fiică. Reîntors din temniță, a lucrat la asfaltat drumurile din raionul Edineț, fiindcă pe fruntea lui era scris: Dușman al poporului. Nu i s-a permis reîntregirea familiei și s-a recăsătorit. Mai am încă 3 surori, una e de la alt tată, și un frate. Tatăl meu, la doar 45 de ani, s-a dus la Domnul, la finele toamnei anului 1968, cînd eu aveam doar 5 luni în …pîntecul mamei. Vă închipuiți ce mare de lacrimi am băut, nenăscut fiind, lîngă inima mamei??? Casa noastră era chiar pe malul Prutului, din a noastră grădină rupînd de mai multe ori grănicerii sovietici, ca să nu putem vedea și auzi ce fac frații noștri de aceeași limbă. Am avut o copilărie cu lacrimi în ochi și o tinerețe între lănci. Vina o port doar eu, pentru că deseori am fost surd și orb la îndemnurile inimii de a fi altfel decît eram la un moment sau altul. Pînă am ajuns să-i dau toată dreptatea Fericitului Augustin, care zicea așa: “Tot ce-i rău în mine e al meu,/ Tot ce-i bun în mine-i de la Dumnezeu.”

Ce să mai spun? Am circa 80 de cărți, peste 500 de texte pentru cîntece, cîțiva prieteni și o armată de dușmani. Și cînd spun asta îmi aduc aminte de Alexandru Macedonski, cel care în atare situații, deloc rare pentru dînsul, se autoalina, zicînd astfel:” Poetul e un rege și i se cuvine un tron. Și e cu atît mai mare cu cît e mai mare numărul …de dușmani ai lui !”.

O, Sfîntă Treime, măreția asta cui trebuie ? Eu cred că doar făcîndu-ne mici, foarte mici în fața Domnului, putem fi mari, foarte mari în ochii Lui. Dacă îngăduie El, bineînțeles.

V.M.: Când s-a instalat poezia definitiv în orizontul dumneavoastră cultural?

T.V.: Am fost în căutarea ei dintotdeauna. O credeam comoară a comorilor, vrînd să fiu mîndru ca toți ceilalți poeți. Constat acum că eram dominat de prostie. N-a fost nimeni în stare să mă convingă de faptul că a fi poet nu e mai presus de a fi om. Poetul nu este nici zeu, nici Dumnezeu. El scrie tot ce i se transmite, mai bine zis: transcrie, ca un rob transcrie, și nu e meritul lui în tot ceea ce, zice-se, izvodește. Nu e corect să spunem și să credem că poetul este singur în fața foii de hîrtie, la masa de lemn, nu de scris, precum incorect glăsuim.  Dacă poetul este cu chemare de Sus, atunci între el și pagina imaculată mai e întotdeauna cineva sau ceva. Cînd scria Sfîntul Ioan Gură de Aur, prin gaura ușii se putea vedea cum cineva îi dictează ce să scrie. Un înger sau porumbel era alături de mai mulți scriitori patristici. Cu îngerească liră în mîini.

Poetul adevărat are o misiune grea. Poetul este aidoma unui preot fără de patrafir. Să căutăm unde sălășluiesc, să le batem la ușă. Cine știe? Poate vor ieși din chilii și ne vor da cîte-un cuvînt de folos, cîte-un psalm mîntuitor în aste vremi atît de îndepărtate de Har.

Nu știu alții cum sunt, vorba humuleșteanului nostru, dar eu acum sunt precum un condamnat. Încerc să evadez din brațele Poeziei și nu pot. M-am rugat de nenumărate ori  să fiu vindecat de această boală. Să mi se ia de pe umeri această povară, să fiu și eu un om normal, cum lumește s-ar spune. Drept răspuns– un continent de tăcere.

Numai citind Viața Sfîntului Apostol Pavel, am găsit răspuns la nesfîrșita mea întrebare. Cît de mult s-a tot rugat “cel dintîi dintre păcătoși”  să fie lipsit de beteșugul ce-l avea, de o bubă, probabil, pînă cînd Dumnezeu i-a spus că îi este dată ca să nu se mîndrească, ci ca să se mîntuiască! Amin! Beteșugul trupesc i-a fost transformat în meșteșug sufletesc, pînă la urmă!

Și dacă aceasta a fost Voia Divină pentru Apostolul Pavel, în care murise călăul Saul, atunci Voia Tatălui pentru mine o fi, din cîte se pare, această caznă a Scrisului ce-mi este dat. Mă conformez și ca un călugăr în fața starețului, fac zi de zi ascultare.

V.M.: Ca și dl. Valeriu Matei, sunteți unul dintre scriitorii, care nu posedă o formație universitară filologică. Cu un background în științele sociale (istorie și etnografie), ați publicat deja 9  volume masive de Opere Netăcute. Opere Complete adică. 5.400 de pagini în total. Care au fost sursele de inspirație?

T.V. : Toate (surîde). Eu nu-mi caut inspirația, nu o aștept. Deschid ochii—mă inspiră ziua. Închid ochii—mă inspiră noaptea. La fereastră mă așteaptă Viața. Lîngă poartă mă așteaptă Moartea. Pot călca toți oamenii peste o frunză și eu să mă apropii de ea, să o iau în palme, să o curăț de tină și s-o cînt. Pot găsi o furnică, un porumbel rănit și pentru mine întîlnirea cu ei este una proniatoare. Le salvez într-un poem, neștiind cine a fost  în lacrima lor. Poate chiar Dumnezeu.

Dacă ar fi acum să categorisească cineva temele predilecte ale scrisului meu, atunci ar zice că sunt: părinții, neamul românesc, dragostea și Dumnezeu.  Alții ar zice că sunt mai multe. Eu spun că sunt numai două: Dumnezeu și Neamul meu. În Dumnezeu includem în mod obligatoriu și Dragostea, fiindcă cine dacă nu El este toată Dragostea, care nu cade? În Neamul meu includem părinții și atunci pînă la urmă tot două teme definitorii rămîn. Nu-i puțin. E chiar Totul, prezent în doar două teme, zic eu.

V.M.: După anul 1990 scriitorii din Basarabia au fost impulsionați de noile schimbări, punându-și în valoare talentul și creativitatea literară. În opinia oamenilor pragmatici, poetul este un trubadur, un profet neînțeles ori un nebun necesar pe tabla de șah a istoriei?

T.V.:Poetul nu trăiește izolat de cititorii săi. Nici măcar nu se îndepărtează de familie. El trăiește-n lume, încercînd să nu fie al lumii. Sau doar al lumii.  Asta dacă tinde să fie al lui Dumnezeu, Cel care contează cu adevărat, și nu lumea, cu toate pramatiile ei politice, culturale și de alt ordin. Am fost și eu antrenat în lupta pentru Limbă și Alfabet, riscîndu-mi și viața, și studiile, pe care a trebuit să le abandonez pentru o vreme. Am primit și bîte în spinare de la polițiști. Am fost somat de cei din KGB să colaborez cu ei și să-mi denunț colegii. În caz contrar nu-mi va fi bine… Urma să fiu spion, ceea ce i s-a imputat lui tata, care n-a fost spion, dar a fost condamnat în urma unei decizii a secției Smerș a NKVD-ului, “Smerș” însemnînd, prescurtat, din rusă, Moarte spionilor. N-am ascultat de emisarii de-atunci și nu mi-i bine pînă azi, din cauza agenților și informatorilor care mișună acum mai dihai ca pînă la 1991. Cînd țara ta plînge, cum poți să stai la masa de brad, vorba lui Eminescu, și să scrii despre iubirea carnală? Cine-și cîntă Patria, plîngînd, n-o poate trăda, ziceam eu într-un interviu despre acei ani. Așa am fost eu, deși majoritatea colegilor mei au preferat să stea prin biblioteci și discoteci în acele zile, săptămîni, luni, iar astăzi constat că au ajuns, ierarhic vorbind, mult mai sus. Se vede că ceea ce eu am refuzat, ei au acceptat. În rest, fiecare va fi așezat într-o singură clipă exact acolo unde îi este pe merite locul. Și cînd spun asta, gîndul mă duce, firește, la Radu Gyr, Învingătorul ce nu a renunțat la Vis. Și nu a fost înfrînt nici pînă astăzi!

V.M.: Ca om de cultură și istoric prin formație, ați vizitat câteva din cetățile (Soroca, Neamț, Suceava) și ctitoriile voievodale (Căpriana, Putna ș.a.). Poezia este o cetate în bătaia vânturilor ori este doar un pansament aplicat pe rana sângerândă a sufletului?

T.V.: Poezia poate zidi. Poezia poate ucide. Poezia poate învia. Iată ce e Poezia ! Sărutul ei poate fi aducător de Viață ori de Moarte. E Leac, e și Venin. E vin, e și cucută. E pămînt, și Cer divin. Iată ce e Poezia ! Depinde ce alegem, atunci cînd alegem. Dacă știm să alegem.  E și grîu, e și neghină. E și Dumnezeu în ea, e și Mamona. E tot Raiul în ea, dar e și tot iadul. Mai mult: e întreaga gheenă! Iată ce e Poezia ! Cunosc un scriitor, așa-zis celebru, care are toate premiile, dar nici un poem, deși e din naștere cu barbă. Păi acel autor a scris și un roman, în care și-a batjocorit părinții și, în semn de total dispreț, l-a oferit în dar părinților. Tatăl său a plîns, citindu-l. Dar a rezistat. Mama acelui autor, ce nu mai încape în pene de invidie și de grija pentru ceilalți, a citit romanul și s-a umplut de cancer, și în cîteva luni s-a coperit cu pămînt. Vedeți cît de repede poate o carte  ucide?

Cunosc oameni care mai trăiesc doar datorită poeziei citite de ei zilnic, urmînd acest tain ca pe-o terapie. Și acest remediu îi ajută să trăiască ani!!!, deși medicii nu le-au dat șanse de supraviețuire. Cunosc și cazuri de felul celui ucigaș de vieți, descris succinct aici.

Biblia este cea mai frumoasă și adevărată Carte de Poezie, una ziditoare de Suflet și învietoare, ca dovadă că Dumnezeu și sfinții Lui au fost înveșmîntați în hainele Poeziei și au cuvîntat, au vindecat, au făcut minuni și s-au mîntuit tot prin Poezia Sfintei Treimi. Depinde de noi ce alegem. Cînd alegem. Dacă alegem.

Farmaciile sunt pline și librăriile-s pline. Și magazinele abundă de toate fructele și legumele Universului. Dar un fruct plin de toxine te poate omorî  într-o noapte. Așa e și cu o carte. Cîteodată îmi vine să iau megafonul în mîini și să strig: “De ce scrieți numai pe pachetele de țigări că Fumatul ucide? Oare o carte plină de moarte în ea nu poate ucide mai cumplit decît o țigară?”.

V.M.: Ce asemănări sunt între creațiile poetice și dramaturgie sub aspectul mijloacelor de expresie?

T.V.: Aflați că am scris și publicat cîteva piese de teatru. E adevărat că nu sunt montate. Fiindcă se regăsesc toți veleitarii locului în ea. Piesele mele au ca subiect viața politică și cea socială din Basarabia, care nu e străină de cea de peste Prut. Ne asemănăm și la vicii, și la valori. Suntem aceiași. Eu, în tot ce am scris ( poezie, simfopoem, poem-document,, colind, sonet, distih, unistih,  poezie pentru copii, eseu, text pentru cîntec, pamflet etc.) am lăsat dovada că dacă nu zburam cu două aripi de Poezie, atunci, cel puțin, cu una am zburat. Un poet născut, nu făcut, precum se spune c-ar fi dintr-aceștia  azi cu duiumul, nu poate trăi fără de Poezie. El nu aer respiră, ci Poezie, așa precum călugării și creștinii cei vrednici de Rai respiră mereu Rugăciune, rostind Rugăciunea inimii totdeauna și pretutindeni. Este adevărat că acum teatrul, ca și poezia de altfel, a coborît în stradă, încercînd să urce în scenă trivialul și nimicnicia umană. Și, Doamne, chiar i-a reușit ! Cu amarnic regret pentru cel care vede și-aude !

V.M.: Ce v-a impresionat la poeții care v-au prefațat volumele de versuri ori la criticii literari, care v-au admirat poemele?

T.V.: Omenia și Evlavia netrîmbițată. În ochii lor, în scrierile lor despre nesomnul meu liric, mai bine zis: despre Crucea mea, am văzut un izvor nestăvilit al Luminii. Nu pot decît să mă bucur că 500 de personalități de primă mărime ale culturii românești de peste tot au găsit timp și s-au aplecat peste cărțile mele, considerînd că trebuie să lase o cronică sau un studiu pentru viitorime. Eu am luat și le-am așezat frumos în paginile volumului 9 al Operelor despre care ai notat chiar dumneata într-o întrebare anterioară. Este evidentă larghețea inimii celor de-au considerat că pot să încurajeze un purtător de Cruce a Poeziei, pentru că în fond asta și sunt. Unul din purtătorii Crucii ei printre oameni.

V.M.: Aș dori să ne lăsați o interpretare la următoarele versuri:

,,Sunt un alpinist îndrăgostit

de cel mai circumflex accent din infinit’’

(Ion Minulescu).

T.V. : Numai cînd iubești urci, numai cînd iubești zbori, numai cînd iubești  poți dansa și pe valuri, impulsionat de măreața putere a Dragostei. Urci, și cu cît mai mult urci, cu atît mai mult simți că ești sub Acoperămîntul Universului Infinit, al Unicului Vers Sfînt, al Unuia Sfînt și-n Vers, și în Faptă ! Al Celui Necuprins de nici un vers scris de “omul trecător,/pe pămînt rătăcitor”.

V.M.: Prin prezența Dumneavoastră la diverse evenimente culturale (lansări de carte, cenacluri, decernări de premii, festivități, comemorarea unor date istorice), simțiți pulsul adolescenților din învățământul secundar. Se raportează asertiv sau afectiv la poeziile clasicilor? Își exprimă doar opiniile și ideile ori lectura poemelor îi inspiră, compunând la rândul lor poezii?

T.V.: Nu știu alții ce cred, dar eu văd că dorința de poezia eternă și de istoria înaintașilor încă e vie. Parcă nu suntem pierduți irevocabil ca Neam, parcă mai sunt și alții bolnavi de aceleași cumplite, dar și frumoase vremi. Văd că mai sunt dornici să poarte Cruci, aducătoare de ulterioare Cununi. Se știe că un singur om poate mișca mulțimi. Să nădăjduim că un om, al cărui nume azi nu ne spune nimic, mîine ar putea să salveze din Uitare o Țară, un Neam Întreg. Cine știe în ce căsuță, ascunsă-ntre munți, lucrează acum, luminat de flacăra unei lumînări, un om, pe care numai Cerul îl știe?  Scrie, taie, scrie, șterge, plînge, oftează și se bucură că încă nu e totul pierdut pentru umanitate. Nu doar pentru români, ci și pentru Umanitate. Fiindcă acel om are inima cît UniVersul!

V.M.: Care dintre scriitorii din stânga Prutului, sub vârsta de 50 de ani, sunt deja consacrați prin creațiile lor?

T.V.: Cred că majoritatea cred despre ei așa. Acest cuvînt poartă în el ceva sacru, cînd spui: Con-sacrat, parcă ar fi vorba de canonizarea scriitorilor, în viață fiind. Eu, repet, sunt numai un fir de nisip, care-și jinduie Marea. Tînjesc după ea, îmi întind brațele spre ea, dar n-o văd alergîndu-mi în întîmpinare. Marea Literatură, Marea Cultură, Marea Artă, Marea Viață… Ce alegem noi pentru Pacea și Liniștea sufletelor noastre, atît de zbuciumate și biciuite de lașul din noi?  Eu, unul, nu aleg gloria, las altora visul celebrității să le mîngîie ochii și-auzul.

Ce folos mi-ar aduce să fiu iubit și lăudat de toată lumea, dar Dumnezeu nu m-ar cunoaște defel? Ori și-ar retrage Mila Lui de la mine? Ce mare folos mi-ar aduce, totuși, să știu ori să simt că lumea nu mă cunoaște de fel, dar Dumnezeu mă iubește și mă așteaptă Acasă? Și Mila Lui pentru mine este nemăsurată? E o diferență oarecare sau e diferența diferențelor, pe care aflînd-o trebuie să Crezi și să nu uiți că deșertăciune.a deșertăciunii suntem și goană după vînt, dacă nu știm să-i dăm slava deplină Lui și n-o rîvnim pentru noi.  Dumnezeu nu e ca noi, oamenii, el este Bun și pînă azi niciodată n-a lăsat neslăvit pe acel care nu a uitat să-l slăvească pe El, Creatorul a toate. Or, cine uită, nu merită, vorba Poetului Nicolae Iorga.

V.M.: Cu drag ne-ați onorat, prin prezența Dumneavoastră, în acest spațiu oferit iubitorilor de frumos. Așteptăm și un grupaj de versuri. Vă mulțumim.

14 martie 2019

( Interviu publicat în Revista de Literatură și Artă  „Boem@”, nr. 122 (aprilie 2019).

www.boema.inforapart.ro/

Este posibil ca imaginea să conţină: 8 persoane, inclusiv Iurie Brasoveanu, Constantin Rusnac, Emil Almasan, Traian Vasilcău şi Natalia Pîntea, persoane zâmbind, oameni în picioare, pantofi şi în aer liber