Era vara lui 1989. Aveam 20 de ani. Vîrsta unui copil nelipsit de la mitingurile, cenaclurile și demonstrațiile de repunere în drepturi a Limbii Române, a Alfabetului latin, a Tricolorului și a Independenței semiMoldovei.
La una dintre ultimele demonstrații ample de protest, care au avut loc în centrul Chișinăului, veneam în coloane de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, unde studiam și eu, iar în dreptul Cinematografului „Patria” de pe trotuare tăbărî brusc asupra mea o ceată de miliționeri, ale căror bîte le-am simțit ca un cutremur pe spate, pe gît și, tot mai aproape, de cap.
Cred că ajungeam invalid pe viață, dacă nu intervenea o bătrînică între ei, strigînd ca din gură de șarpe să mă lase în pace, reușind să mă scoată din iureșul lor pe trotuarul din fața cinematografului.
Tot ea m-a scuturat de praf, m-a îmbrățișat ca o mamă și mi-a poruncit, ca un general: „Să pleci chiar amu’ acasă! Las-că de luptat om mai lupta noi, da’ de tine o să avem nevoie și mai departe! N-auzi?”.
Mi-a fost așa de rușine să mă duc, de parc-aș fi dezertat din război, dar m-am întors și cu lacrimi în ochi și durere teribilă-n trup, m-am pornit, încet-încet, la insistenta poruncă a bătrînei în căutarea unei stații, pe unde mai puteau circula troleibuzele unui oraș blocat de protestatari.
Rămasă în urma mea, dînsa mi-a tot fluturat cu tricolorul în mînă, pînă ce m-am pierdut cu totul după copacii care-mi păreau și ei roditori de lacrimi, iar generalul-femeie a dispărut în mulțime, eu nemaiștiind nimic de ea pînă azi.
Ce-a fost asta?
A fost un Semn, zice Artista Stela Botez, un semn de Sus, de la Atoateveghetorul Dumnezeu, un avertisment pentru „ceea ce ar fi putut să fie și n-a fost”.
Deși, sub altă formă, acele bîte de miliționeri le mai simt și acum, din spate venind, ca un ditamai cutremur, spre mine.

Este posibil ca imaginea să conţină: 8 persoane, copil, mulţime şi în aer liber, text care spune „©doxologia.ro TR”