În data de 24 ianuarie 2020 a fost lansată la Chișinău „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni”,  o „ Columnă a Culturii naționale”, carte „ Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Destui călăi au aruncat scriitorii în lagăre comune și apoi în gropi comune chiar. Noi am dorit să realizăm tocmai opusul lor. Și de astăzi ducem în palme Casa celor 1.146 de scriitori neuitați. Casa are 1.200 de lăcașe-pagini, e trainică și frumoasă, în ea bat 1.146 de inimi de frați români din lumea întreagă!”- mărturisește scriitorul Traian Vasilcău, cel care, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, semnează această operă cu adevărat monumentală.

Cu îngăduința redacției, îmi face plăcere să aduc în fața cititorilor revistei VOX LIBRI rândurile publicate de mine în anul 2014, pe platforma Google+ (acum desființată); sunt gânduri în care-mi exprim prețuirea pentru poetul, dar și pentru omul Traian Vasilcău.

Deschid cartea… „Un crâng de lirice din Chişinău” freamătă şi-şi varsă parfumul proaspăt peste mâinile mele: un dar din partea lui Traianus (Traian Vasilcău). Ce dar luminos acest „Sfeşnic de lumină”! Ce dar de lumină!

         Într-o lume în care „Prohodul poeziei a-nceput” (cum spune chiar acest poet), a încerca să citeşti poezii se vădeşte de prea multe ori a fi o întreprindere riscantă, fiindcă, nu o dată, te simţi  maculat de vulgaritate, bădărănie, ori de-a dreptul obscenitate; de aceea sunt fericită când întâlnesc poezie adevărată, curată, purtătoare de sens spiritual, aşa cum este şi poezia lui Traianus.

          Poemele din acest volum (unele dintre ele alcătuite din două sau patru versuri, asemenea unor aforisme  presărate între celelalte, ca  un  „memento”) au simplitate nobilă, imperială şi gravitate existenţială, pătrunzând de la început în inima cititorului. Simt în  ele că, departe de „lumea dezlănţuită”, purtătoare de sterpe lozinci şi stindarde, a făcătorilor de „poezie”, poetul îşi caută sinele profund, acela care uneşte fiinţa unui om cu esenţa spirituală a umanităţii. Simt setea  lui neostoită după apa dătătoare de viaţă a izvoarelor primordiale, dragostea pentru graiul moştenit din laptele mamei: „Atunci cînd mor nemor Cuvîntul/ Şi veşnicesc doar în Cuvînt./ La ora Înger vine mama,/ Vine măicuţa mea cîntînd.// Şi Domnul însuşi se scoboară/ În noi pe-o daurită scară.” (***, pag. 9). Ultimele versuri îmi aduc în faţa ochilor imaginea Scării lui Iacob, pe care îngerii urcă şi coboară.

Aici, Dumnezeu însuşi, coborând în noi, ne învaţă că putem deveni noi înşine îngeri, că, prin înduhovnicire, ne putem îndumnezei. Precum Sfântul Grigore de Nazians spunea: „Omul este o creatură care a primit poruncă să devină Dumnezeu.”

         Un poet adevărat îşi conduce cititorii spre „ munţi în spirit”, spre „mântuit azur” (Ion Barbu).

Traianus este unul dintre acei poeţi care şi-au găsit menirea: să-şi trăiască viaţa în cel mai frumos mod, prin purificare, prin spiritualizare, prin arderea sa întru comuniunea cu semenii:  „Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea,/ Mă leagănă în braţele-i şi zic:/ „Din tronul suferinţei nu abdic.”// Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea,/ Da-n zori se duce, suspinînd din greu,/ În gazda ochilor lui Dumnezeu.” („Cicatrici de iubire”, pag. 7).

        Poezia lui Traianus se spune pe sine însăşi firesc, ritualic, ritmând şi rimând în dulcea limbă românească, arătând astfel, încă o dată, că sufletul nostru este armonios, muzical. Ea cântă când domol, când dezlănţuit, descântându-ne sufletele, inimile şi minţile amorţite, ne leagănă precum leagănul copilăriei, ne alină dorul de mamă, ne farmecă cu glasul doinei: „Doamne, mult ce mi-i păcatul/ Că mi-s frate cu oftatul/ Şi-al meu suflet – rai de pîine – / Numai cîntul de-l rămîne,/ Cîntecul de azi şi mîine!”

 În ea bat „valurile, vînturile” sentinţelor eminesciene: „ Tot crezînd că am de toate/ Am ajuns că n-am nici moarte.” (Psalm, pag. 12).

 În ea răsună şi blestemul şi glasul profetului, într-o vreme când poporul a devenit „negânditoare plebe,/ Care-a iubit o clipă şi-a uitat./ Un trib civilizat, modernizat,/ în care dorul desfrînării fierbe.” Când „Se face a infern în ţara asta/ Şi-a lepădare de Christos sub cer.”

       Prea adeseori ni se pare azi că „lumea toată/ E ca un apus strivit sub roată…”.

Traianus – „sfeşnic în rugăciune”, purtător de lumină, a devenit el însuşi lumină jertfitoare, aducătoare, totuşi, de speranţă. Să-l citim, să-l iubim şi să-l cinstim cum se cuvine!

Sânziana BATIȘTE,

Municipiul Brad, Județul Hunedoara,

România