Variațiuni pe coardele sufletului

(Un interviu de Nina Jovmir cu Traian Vasilcău (Traianus)

Partea I

–Sinceritatea e o floare rară, care rodește doar în omul de noblețe, spunea Shakespeare.

Cunoscîndu-vă ca pe un om de noblețe, sper la un dialog sincer despre interferența Muzicii cu Poezia și despre multe alte virtuți și vicii umane, dar nu înainte de a răspunde la tradiționala noastră anchetă.

–Numele și prenumele?

–Vasilcău Traian.

–De cîte ori deja pămîntul a ocolit soarele cu dumneata în cîrcă?

–Sunt 34 de ani de atunci.

–În ce zodie v-ați născut?

–Sunt o zodie cam greu de suportat. E vorba de un berbec încornorat.

–Eu cred că e o zodie bună. De regulă, ce-și planifică realizează. Locul nașterii?

–Comuna Viișoara, județul Edineț, fostul județ Hotin.

–Cine sunt acei care v-au adus pe lume?

–Tatăl meu, pe care-l știu doar din amintiri, pentru că în momentul cînd apărusem pe lume, el plecase deja, era Nicolae și maică-mea Varvara, zisă Vera, din fostul raion Camenca, apoi Florești, fostul județ Soroca. Tata un timp a lucrat și secretar al Primăriei Adășeni din județul Dorohoi, acum Botoșani.

–Universitățile dumneavoastră?

–Cea de acasă și cea Pedagogică “Ion Creangă”.

–Profesia?

–Ar fi istoric, deși am fost, aș spune, ca un turist prin Istorie. Am obținut ce-am căutat, de fapt, în Istorie, dar nu am progresat prea mult. Am ales Literatura.

–Cum vă definiți temperamentul?

–Nebunesc, sturlubatic, ironic, unul rarisim, deși nu cred că unul foarte bun.

–Dacă e să-l definim în mod științific ar fi holeric?

–Holeric sau devieri de la normalitate. De la realitate, să-i spunem.

–Cum considerați: care e averea cea mai mare pe care o posedați?

–Sufletul, probabil.

–În ce credeți cu sfințenie?

–În Măreția sufletului asupra urii, asupra minciunii și asupra răului, în general. Cred că Sufletul este drapelul fiecărui om, ce trebuie să rămînă în el și să nu și-l ucidă.

–Ce admirați cel mai mult la semenii dumneavoastră?

–Surîsul neprefăcut și dragostea adevărată.

–Care dintre virtuți vă e cea mai aproape?

–Harul divin, dăinuitor în omul Ales.

–Ce vicii condamnați?

–Alcoolul, dar în cea mai mare măsură, totuși, cruzimea, ferocitatea cu care acționează omul în plin mileniul III.

–“Cînd o aud, schimbat pămîntu-mi pare/De-o frumusețe și mai răpitoare./Copaci-n codru brațe goale-ntind,/Iar florile extatice se-aprind”.

Așa definea Muzica poetul Paul Mihnea. Ce înseamnă Muzica pentru poetul Traianus?

–Îmi pare bine că v-ați adus aminte de Paul Mihnea. Din păcate, de acest mare poet, care a revoluționat sonetul în mileniul II nu-și prea aduce aminte nimeni.

Pentru mine Muzica ce-ar fi? Ar fi prima dintre arte, am și spus într-o poezie. Muzica dă tonul celorlalte șase arte și în ea, practic, toate aceste arte restante se întruchipează, se regăsesc.

–Vă refereați la Paul Mihnea. Mie-mi place foarte mult poezia lui. Am descoperit-o vreo cinci-șase ani în urmă, dar l-am găsit atît de contemporan și, în comparație cu poeții din pleiada lui, era foarte progresist, revoluționar. Tot cu referință la Muzică, în poezia intitulată: „Ție, Muzică”, Paul Mihnea spunea: „O, Muzică, suavul meu supliciu,/De ce nu pot, tortură, fără tine?”. E o poezie lungă, are vreo 12 strofe și toate dedicate Muzicii. Sunt ca niște ode aduse acestei Arte nepereche!

–Muzica era marele lui viciu, care poate fi acceptat, ca să-i spun așa, marele lui drog. Am fost la el acasă, l-am vizitat, am și realizat un interviu cu el și preferințele lui erau Bach și Beethoven, dar și Enescu era un mare creator de Muzică pentru Poet. Era și firesc să se fi inspirat un mare creator de sonete din creația corifeilor Muzicii.

–Ceea ce m-a mai impresionat la el e că are mai multe poezii dedicate, într-adevăr, corifeilor Muzicii. Una se intitulează “Menuetul lui Boccherini”, alta „Herbert von Karajan”, „Lui Sviatoslav Richter”…

–El a fost dominat de Muzică, ceea ce și caracterizează muzicalitatea și sonoritatea poeziei sale.

– Dacă la maturitate între-o anumită persoană și Muzică se constituie un mariaj fericit, să știți că logodna s-a produs în adolescență, iar dragostea s-a înfiripat în copilărie, spunea o minte luminată.

Vă rog să vă amintiți, pentru început, de muzica din copilăria dumneavoastră.

–Muzica din copilăria mea era una tristă, pentru că după ce-am apărut pe lume și mi-am dat seama că din firescul unei familii lipsește ceva…

–Substanțial.

–Evident, lipsea tatăl meu, atunci chiar și orice cîntec de pasăre mi se părea venit dintr-o altă lume, deși pe parcurs, doinele, mai ales, m-au făcut, într-un fel, căutîndu-l în memorie și-n amintiri, să-l regăsesc acolo. Muzica din copilăria mea a fost cea preponderent românească. La noi, în satele de pe malul stîng al Prutului, pînă în ziua de azi nu se prea recepționează televiziunea moldovenească și toți pe atunci, elevi fiind, prindeam televiziunea românească și radioul de la București și Iași. L-am ascultat doar pe Aurelian Andreescu, Janina Matei, Mihaela Runceanu, Dida Drăgan, Olimpia Panciu, Eva Kiss, Cornel Constantiniu, dacă e să mă refer la muzica ușoară, apoi venea Marcel Budală, sigur Irina Loghin, Efta Botoca, lăutarii de pe timpuri, interpreții de operă, corul Radioteleviziunii, condus de Voicu Enăchescu, orchestra lui Sile Dinicu, marii actori de la București Amza Pelea, Toma Caragiu etc. Asta a fost școala mea, inclusiv poeții lecturați la Radio Iași de către actorii Teatrului „Vasile Alecsandri” și „Luceafărul” din Iași. Acolo am și auzit vocea lui Mihail Sadoveanu, recitind din versurile lui Eminescu, la Chișinău colegii mei auzindu-l mai tîrziu, abia după anii ‘90.

Această plenitudine, această legătură a mea cu Muzica mi-a favorizat, într-un fel, destinul. Și cărțile mele necitite au fost substituite prin aceste emisiuni.

–Ne-ați spus așa, foarte concentrat, care vă sunt preferințele pentru Muzică, dar eu propun s-o luăm, totuși, de la un capăt și să ne referim mai în detalii la fiecare dintre genurile muzicale. Mihai Eminescu spunea că folclorul este expresia cea mai directă a sentimentelor și a gîndirii umane. El mai zicea că folclorul e mai curat ca lamura și mai scump ca aurul. V-aș întreba, dintre interpreții de la noi cine vă place și care e atitudinea dumneavoastră față de folclorul nostru?

–Mie-mi place folclorul autentic, cel necontrafăcut. Deși, dacă vorbim de folclorul din Basarabia și cel din România, cel distinct este tot mai sporadic, aproape că și dispare din repertoriul interpreților și din cel al marilor interpreți. Rezerve de folclor, din acest zăcămînt fără margini există neexplorate pentru multe sute de ani înainte.

–Îmi permit să polemizez cu dumneavoastră. În perioada de la urmă, totuși, situația s-a redresat. Mă bucur foarte mult de acele sute de “Tălăncuțe”, care au apărut…

–În mare măsură după ce-au apărut au și dispărut. N-au mai rămas decît două-trei dintre ele. Pe atunci părea o modă, deși nu era așa. Sau chiar dacă ar fi fost așa, era o modă pozitivă apariția acestor formații pe zi ce trecea, însă dacă vorbim de folclorul adus în scenă de orchestrele profesioniste, de interpreții profesioniști la care mă refeream, vedem că maeștrii noștri în Artă propagă un folclor scris de ei înșiși: muzică și text sau este aruncat textul de bază, unul original și plasat în loc un text scris de ei înșiși, care nu sunt nici poeți, nici facultatea de-a scrie un text profund și înțelept nu o au, așa cum a fost scris de poporul nostru.

–Aici parțial aveți dreptate, dar mi se pare că e o temă foarte amplă de discuții, căreia i-am putea dedica, poate, un șir de emisiuni.

–Locul unde nu intervin interpreții noștri profesioniști, și e bine că nu intervin, este doina și balada, care sunt valorile folclorice unde nu prea au străbătut coasele chitsch-ului.

–Dacă e să luăm aici un respiro muzical și să ascultăm o creație de folclor autentic sau inspirată din folclor, care ar fi ea?

–Dacă e inspirată din folclor, atunci ar putea fi și “Miorița” lui Nicolae Sulac, una din puținele lucrări ale Maestrului, care-mi place pînă în ziua de azi, pentru că și el, cu părere de rău, a intervenit în folclor, nu cu cele mai bune sentimente—uneori.

Această „Mioriță” cred că îl reprezintă și acum. Sau putem asculta „Balada” lui Ciprian Porumbescu sau „În amintirea lăutarilor”, o piesă anonimă, dar adusă în scenă și datorită aranjamentului și interpretării lui Nicolae Botgros.

–Lăsați alegerea la discreția mea?

–Exact.

–Acum aș vrea să întreb care e atitudinea dumneavoastră față de romanță? Despre ea vestitul Harry Negrin, autorul cărții dedicate reginei romanței, Ioana Radu, spunea:”Romanța revine în vîrtejul vieții de zbucium, condensînd în spațiul unei clipe nostalgice ploile iubirii de prin vîrstele multe”. Ce înseamnă romanța pentru dumneavoastră și dacă vă place romanța?

–Baza romanței, în fond, este poezia. Și atunci fiind poet, nu ai dreptul moral să nu accepți romanța.

–Vă întreb acest lucru, deoarece, după mine, sunteți încă foarte tînăr și e cunoscut faptul că nu tuturor le place romanța.

–Romanța este un gen profund, aș spune eu, al Muzicii în cazul cînd tînărul, luat ca vîrstă, acceptă această profunzime și o regăsește în filosofie, în scriitură, în alte domenii, atunci cred că romanța face parte și ea din sufletul omului.

În ea se regăsește profunzimea, iar omul dacă acceptă această profunzime, o acceptă în toate domeniile și-n toate genurile.

–Aveți o romanță preferată, pe care ați dori s-o ascultați?

–Am auzit o romanță, ce-mi place pînă în ziua de azi. A fost scrisă acum trei ani, probabil, a sunat în secțiunea Creație a Festivalului “Crizantema de argint”, a interpretat-o Ioana Căpraru pe un text de Galina Furdui. E vorba de Eminescu, o romanță foarte bună.

–Da, noi o difuzăm frecvent și m-a bucurat foarte mult faptul că a fost preluată în repertoriu de mai multe cîntărețe și, practic, nu există o ediție a “Crizantemei de argint” unde să nu fie interpretată de o interpretă sau alta în Concurs.

–Se zice că Opera seamănă cu iubirea, deși te satură repede, te întorci mereu la ea. Așa spunea Gustave Flaubert. V-aș întreba dacă vă place Opera și de ce?

–Spre Operă am fost mai puțin dus, ba chiar aș spune că sunt restant la acest capitol. Am fost restant și la muzica nouă, pe care am descoperit-o acum cîteva anotimpuri. Ca să vă spun sincer, n-am fost niciodată în sala Operei și trebuie să fiu sincer, pentru că Sinceritatea, după mine, este o Sentință. Am și un volum, care se cheamă: “Sinceritatea ca Sentință”. Operele vizionate, puține dintre ele, la televizor, nu mi-au putut crea o imagine prea amplă și, poate, că nici nu m-au convins pînă la sfîrșit că merită și că trebuie să accept și acest gen, și, poate, chiar să-l și iubesc. Dar cred că nu este prea tîrziu.

–De vină sunt, probabil, libretele foarte ușuratice, nu prea profunde…

–Sigur. Libretul lui Victor Teleucă din Opera “Decebal” de Theodor Zgureanu m-a convins că merită ascultat acest gen, merită să-i acorzi atenția…

–Eu mă refeream la Opera italiană, în special.

–Chiar și ieri la spectacolul de închidere al Festivalului de muzică nouă am ascultat monologul lui Ștefan cel Mare de Gheorghe Mustea, dintr-o Operă la care lucrează. Cred că acest libret vine, într-un fel, să readucă Opera în viața mea. Sunt atîtea genuri de muzică spre care omul mai are timp și posibilități să ajungă.

–Acum aș vrea să ne vorbiți despre muzica nouă. V-am văzut frecvent în sălile de concert, la festivalul menționat. Ce vă aduce în sălile de concert?

–Nu puteam să accept acest gen acum doi ani de zile. Nu eram predispus. După o suită de intervenții ale soției mele, care este realizator de emisiuni muzicale la TV Moldova 1, după un șir întreg de CD-uri ascultate, am regăsit unele stări similare cu stările mele din poezie și chiar mi-au părut interesante aceste neglijări de tabu-uri, aceste spulberări de stereotipuri, pe care le promovează acest fel de muzică.

–Chiar aveți o colaborare directă cu Ghenadie Ciobanu…

–Am realizat și o lucrare, ce se numește “De dincolo”. E vorba de un geam, pe care nu-l prea vedem, un geam invizibil, de după care regăsim o altă lume. Margareta Budei a interpretat-o. Sperăm s-o definitiveze pînă la sfîrșit. Cu ea compozitorul va fi prezent și la Festivalul „Toamna Clujeană”. Nu în zadar la acest festival majoritatea pieselor sunt interpretate de formația „Ars Poetica”. Iată și aici e o similitudine între Muzică și Poezie, deși eu cred că această muzică este, totuși, a viitorului, nu este nici a trecutului, nici a prezentului; ea are conotații ale tradiției în ea, este o interferență între tradiție și modernitate, deși acceptă mai mult modernitatea; este o avangardă de după avangardă; genul cel mai modern din muzica academică, muzică ce peste cîteva decenii va fi și ea una clasică și considerată drept una depășită, și alții vor scrie o muzică supernova sau cum se va mai numi ea, lucru pe care nu-l știm, cert fiind faptul că, deși adună puțini spectatori, este un gen foarte interesant, este un gen profund, aș spune eu.

–După părerea dumneavoastră, de ce această muzică adună un public atît de mic?

–Pe timpuri nici Opera nu aduna mai mulți spectatori nici pe la noi. Nici muzica lui Mozart nu era adorată pe la palate, nu era aplaudată. Marii compozitori nu erau recunoscuți, despre ei se spunea că sunt descendenți ai diavolului, interpreți ca Stradivarius…

–Chiar și Paganini…

–Da, iar Stradivarius nici nu a fost înmormîntat în țara sa, însă după ani și ani în Italia se organizează și un festival în memoria lui. Cred că mergînd spre această muzică trebuie să depui un mare efort de a te autodepăși, ca să fii un spectator fidel sau măcar unul cu chemare spre acest gen de muzică. Este un gen aflat la interferența filosofiei cu poezia. Dacă e să fac anumite similitudini, ar trebui să spun că un om care acceptă filosofia nu poate să nu accepte și această muzică. Sau un om care acceptă poezia foarte bună.

–Poate și din partea organizatorilor trebuie să se depună mai multe eforturi pentru a aduce această muzică mai aproape de ascultător, de spectator? Ce creație din muzica nouă ați dori să ascultați?

–M-am referit prea mult la muzica nouă și prea puțin la Operă, deși din “Trubadurul” de Verdi aș dori, dacă se poate, să-mi oferiți ceva.

–Cu plăcere.

–Iar din muzica nouă… nu știu dacă aveți “Protestele” lui Ghenadie Ciobanu sau o altă lucrare de-a sa.

–…Marele compozitor german Richard Wagner spunea:”Nu pot cuprinde spiritul Muzicii altfel decît în iubire”, iar George Enescu, parcă susținîndu-l, completa:”Inspirat nu poți fi decît muncind, învățînd și iubind”. V-aș întreba pe dumneavoastră ce-o fi fiind acest fior inexplicabil, acest sentiment atît de rîvnit de toată lumea, care Dragoste se numește?

–În acest sentiment, aflat și el pe cale de dispariție, în această societate tehnocrată, în această lume internetizată la maximum, Dragostea nu se prea regăsește. O spun cu mare părere de rău, că nu se prea regăsește nici în cărți. Se regăsește în cîntece, deși ea și acolo se regăsește repetată, totuși, chiar dacă acest sentiment este unul irepetabil, pe care-l trăiește fiecare om, nerepetîndu-l dintr-o altă lume, dintr-o altă viață.

Fiecare om își trăiește iubirea ca pe propria lui viață. Ca pe propriul lui destin. Nu știu, încă nu a găsit nimeni, probabil, vreo definiție acestui sentiment, una plauzibilă, ce-ar putea împăca toate neîmpăcările. Mai rămîne valabilă și astăzi fraza lui Fiodor Dostoievski, care a spus că „frumusețea va salva lumea”, frumusețe care nu e decît un sinonim al Iubirii sau e chiar Iubirea însăși, da.

Va salva lumea? Eu aș spune: Ar putea salva lumea.

–Acum voi dezvălui motivul din care am insistat să vă invit anume pe dumneavoastră la această emisiune, deoarece acum vreo 3-4 ani am găsit, întîmplător, cîteva plachete de versuri ale dumneavoastră și m-au impresionat plăcut, m-au captivat foarte mult prin sinceritatea dumneavoastră.

–Erau la faza incepientă a creației mele.

–Da, însă, oricum, foarte mulți poeți vor s-o facă așa, pe filosoful, însă nu prea spun lucrurilor pe nume. Și la dumneavoastră sunt aceste lucruri, dar, totuși, este și o sinceritate directă.

–Debordantă.

–Da, eu aceasta apreciez cel mai mult la poeți și în „Poem” dumneavoastră spuneați :„Dragostea e-o boală grea,/Nu pot, dragă, fără ea/Și-o sărut că-i boala mea”.

Ca și poezia „Jurnal”, în vers alb, care de-asemenea m-a impresionat: „Ce să fac?/Mă gîndeam la tine/Și mă gîndeam la noi./Doi cai albi,/Ca de zăpadă,/Ne făceau semne/Să-i înșeuăm la noapte/Și să fugim în munții mei de gînduri și de dor”.

Și urmează.

Niște lucruri originale, niște trăiri specifice dumneavoastră. Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș vrea să ne recitați cîteva versuri de-ale dumneavoastră, poate din cele dedicate Dragostei.

–O bună parte dintre ele au și fost cîntate. Mă refer la volumele de debut. Păcat că a plecat într-o altă dimensiune Licu Goncear, cel ce a fost, poate, unul dintre puținii interpreți, cantautori, care a știut să descopere poezia mea și să-i dea glas. El era un cititor împătimit de poezie. Locuiește în Spania de o habă de timp. Sperăm să ne aducă vești muzicale și de-acolo, pentru că sunt sigur de faptul că aceasta este o boală pe care nu și-o va putea vindeca niciodată. Dacă vă referiți la cele două cărți ale mele de debut, anume el a găsit acolo cîteva poeme, inclusiv „Posibila iertare”, ce a devenit foarte cunoscută după ce a interpretat-o Licu Goncear. Dacă am vorbit despre doină, despre faptul că doinele, mai ales cele interpretate la taragotul lui Luca Novac, mă impulsionează enorm, cît și cele interpretate de doinitorul Achim Nica din Timișoara, cît și de alți artiști din Ardeal, atunci trebuie să știți că ele m-au făcut să scriu un fel de cîntece populare; eu așa și le numesc, în mare parte: Cîntec popular, ca în virtutea dispariției numelui meu de pe copertă, într-o zi, ele să rămînă anonime.

Or, ce-și dorește mai mult un autor, decît să rămînă un anonim, pentru că operele autorilor anonimi sunt cîntate, sunt pe buzele tuturor?

–Cred că nu toți vor asta. Foarte mulți vor să-și vadă numele incrustate în istorie.

(Urmează un braț de versuri în lectura autorului).

–Vorbeam de sinceritatea dumneavoastră și m-au impresionat mai multe poeme. Vreau să citez doar o strofă din „Poeme fără nume”, strofa a doua: „Azi mă despart de tine ca de-un nufăr,/Pe care rîu-n drumul lui îl ia./Ești mănăstirea rară-n care sufăr./A tuturor fiind, nu ești a mea”.

–E în legătură cu muzica. Am și cîntat o perioadă într-o formație, care pe cît de repede a apărut pe cerul muzicii ușoare, tot pe atît de repede a și dispărut. Am devenit laureați ai Festivalului „Galbenă gutuie”, prima ediție, unde era Iurie Sadovnic președintele juriului, după care ne-am răzlețit. Eu am ales Poezia, ceilalți s-au îndreptat spre alte tărîmuri de vis și în felul ăsta am considerat că Poezia este tărîmul spre care am o chemare mult mai mare decît Muzica, deși Muzica n-am părăsit-o.

–Poate ne fredonați ceva.

–Nu…

–Aveți nevoie de acompaniament?

–Eu cred că Poezia este, totuși, cea care mă reprezintă acum, iar Muzica să rămînă fredonată în gînduri doar. Orice poezie care pe timpuri mi-o scriam, o și cîntam. Deci, avea o melodie a ei, separată.

–Considerați muzicalitatea o condiție sine qua non a poeziei?

–Sigur, numai nu de dragul muzicalității. Și nu rima de dragul rimei. Muzicalitatea este o haină de gală a Poeziei. Ca să realizezi o poezie metaforică, profundă, cantabilă și sonoră, trebuie să ai tenacitate de giuvaiergiu, pentru că o poezie în vers alb se dă mai ușor decît una ritmată, decît una care poate fi ușor cîntată.

–Dacă ați avea studii de compoziție, atunci fiecare poezie ar putea fi un cîntec.

–Da, un cîntec nesfîrșit. Pentru că fiecare poezie a mea pare a fi o continuare a unei nesfîrșite poezii, ca niște variațiuni ale unui singur cîntec.

–Indiferent ce spune gura, ce poziție ia corpul, să știți că sufletul omului îndrăgostit e îngenuncheat totdeauna. Așa să fie? Și o altă întrebare ar fi: Dacă la vîrsta dumneavoastră tînără ați avea vreodată ocazia să iubiți atît de profund, încît să puteți spune: „De n-ai fi tu cum te-am visat,/Eu n-aș fi iubit cu păcat?”.

–Eu și iubesc, și trăiesc în această iubire. Și nu pot spune la timpul trecut că am avut o iubire cum nu a fost alta și am iubit cum n-a iubit nimeni sub soare și stele. Ca să-l repet pe Dante, care spunea că „Iubirea mișcă soarele și luna de pe cer”. Deci, iubirea-n viața mea îmi aduce soarele în suflet și-mi coboară-n priviri toate stelele bolții.

–Iubirea dumneavoastră poartă doar un nume?

–Și-un prenume.

–Desigur că la această temă nu putem să ne aprofundăm atît de mult, că pot deveni indiscretă, dar oricum aș vrea să mai concretizez niște momente. Se zice că Dragostea e aidoma unui prînz. Femeia servește întîi bucatele reci, apoi cele fierbinți, dar bărbații sunt ca și copiii, doresc să înceapă direct cu desertul. Și dacă femeia-i permite, el își va pierde curînd pofta de mîncare. Mai e la modă acum acest punct de vedere din codul bunelor maniere?

–Aici trebuie să fac tangență cu un gînd pe care l-am proliferat la începutul acestei discuții, unde spuneam că Dragostea ar putea în curînd să fie inclusă doar în Cărțile Roșii ale Umanității, în timp ce barbarismul din oameni galopează fără poprire. Am găsit și răspuns la acest lucru, pentru că Dragostea este substituită acum printr-un (a)sentiment atroce, care se numește: instinct. La noi aproape că instinctul poartă masca Dragostei, ceea ce n-ar trebui să se întîmple.

–Se zice că singurătatea este lacrima sufletului rănit de iubire și vis. Oare există arme și remedii de luptă împotriva singurătății?

–Eu nu cred că singurătatea este un lucru atît de negativ, încît trebuie să luptăm cu ea ori contra ei. Eu cred că singurătatea este unicul nostru Aproape, și unicul nostru moment de a medita profund asupra lucrurilor. Sigur, lumea nu prea mai are timp să citească, să meargă la un spectacol, iar această singurătate—5 minute de singurătate în zi—ar face-o să mediteze asupra lucrurilor. „Un veac de singurătate” l-ar schingiui pe om, l-ar face să se sinucidă, însă o doză anumită de singurătate nu face rău nimănui. Aceeași lectură a unei cărți sau ascultarea unei Muzici omul o face în singurătate. Aceeași rugăciune făcută în gînd este iarăși un Rod al singurătății omului. Am o poezie în care spun că „Singurătatea mi-i casă” și alte definiții. Singurătatea naște poezii. Toate lucrările mele, într-un fel, sunt inspirate de singurătate. N-o ador pe viață. Nu pot spune că ea e „mireasa sufletului meu”, ca să-l citez pe Eminescu, sau ea mă domină, sau în brațele ei mă simt cel mai bine, nu, dar singurătatea, la sigur, nu-mi e un dușman.

–Domnule Traian Vasilcău, se zice că „cerul visează stele, iar pămîntul amor”. Așa gîndea Mihai Eminescu. Vă propun acum un ping-pong din catrenele dedicate Dragostei, culese din cărțile dumneavoastră.

(Urmează ping-pongul).

–Despre Dragoste, doamnă Nina Jovmir, am putea vorbi la nesfîrșit. Din toată Liga poeților lumii am putea selecta infinite poezii și catrene, pentru că Dragostea merită acest gest al creatorilor, care și în mileniul III nu au găsit un alt rîu de inspirație, mai magnific și mai necesar decît Dragostea, fiindcă izvor este prea puțin spus în acest sens. Dragostea, această floare, pe care dacă n-o avem, trebuie s-o împrumutăm, s-o cumpărăm, s-o găsim pe la negustorii cerești și s-o purtăm la reverul inimii în fiecare zi.

–Nu v-am întrebat nimic despre muzica clasică, dacă vă place, care e atitudinea dumneavoastră față de acest gen de muzică?

–Pînă mai ieri acceptam doar muzica clasică în care era prezentă melodicitatea. Piese gen: „Sonata lunii”, unele recviemuri… În poezia mea se regăsește, împletit, un lucru ce-l caut și-n muzică: seninătatea cu tragismul. Această îmbinare a zilei cu noaptea, a luminii cu întunericul… Căutam și în muzică această îmbinare a melodicității cu Triumful, cu durerea, cu bezna, pînă la urmă bezna fiind străfulgerată de soare, dar acest joc al umbrelor, în care sunt ancorate ziua și noaptea este important pentru creație. Mă regăseam aici, precum scriam: „Eu din tristețe-mi fac o bucurie/Și-ți bat cu ea în geam, că te iubesc”.

Dacă o lucrare conține chintesența valorii ori chintesența marelui Suflet, atunci ea nu va fi depășită niciodată în timp.

–Și acum în loc de epilog—un chestionar de final. Dacă vi s-ar comanda să scrieți o carte ce v-ar reprezenta, ce subiect ați alege? Vorbim de proză.

–Poate un subiect similar lui Hemingway în „Bătrînul și marea”. Un subiect unde ar fi prezentă nostalgia unei lumi pierdute sau după o lume visată, una irealizabilă, ireală, dar care a existat, totuși, în sufletul și în imaginația unui om.

–Obișnuiți să discutați cu sine? Dacă Da, ce vă întrebați, de regulă? Cum vă comportați cu sine?

–De nenumărate ori, pentru că această scriere, această Lucrare în Cuvînt, precum îi spune Grigore Vieru, este un chestionar permanent cu tine însuți și o luptă acerbă între ce ești și ce-ai vrea să fii. „Nu sunt ce par a fi”, spunea Ion Minulescu.

Noi toți dorim să fim ceea ce nu parem a fi.

Doar într-o discuție permanentă cu sinele propriu am putea să avem șansa de-a ne debarasa de eul nostru negativ. Căutarea visului pierdut sau căutarea unui alter ego se produce doar atunci cînd știm să găsim limbaj comun cu sinele nostru.

–Dacă ați poseda o forță divină, ce ați face ca fiecare zi să devină o treaptă către perfecțiune? Către Lumină, către Frumos în societatea noastră?

–Nu știu dacă aș putea răspunde la o asemenea întrebare. Creatorul Universului s-ar putea supăra pe mine. Aș stîrni mînia cerurilor prin faptul că aș lua locul lui Dumnezeu, dar în cazul c-aș avea un pic de forță miraculoasă aș încerca să readuc Sufletul în oameni, Lumina și candoarea pe care această lume și le pierde în orice noapte și zi.

–Dacă ați fi în cercul prietenilor și ați fi rugat să le cîntați ceva, care ar fi acea creație?

–Ar fi enorm de multe. Seri nesfîrșite, un concert în care aș căuta să găsesc acea melodie, ce-ar face ca inimile tuturor să triumfe într-o Odă a Bucuriei!

–Obișnuiți să cîntați cînd vă întîlniți cu prietenii?

–Cînt și în momentele de singurătate și în momentele de întîlnire cu prietenii. Pentru că eu consider cîntecul un zăcămînt, pe care nu ți-l poate fura nimeni.

–Dacă ar fi să-i fredonați la ureche omului drag o melodie, care ar fi ea?

–Poate o doină, fiindcă prin doină poate și Poezia să ajungă mai ușor la sufletul omului.

–Dar nu s-ar supăra iubita să-i cîntați o doină?

–Iubitei mele îi plac operele de valoare, iar doina nefiind decît una din multele ei preferințe muzicale.

–Domnule Traian Vasilcău, recunosc că mi-a făcut plăcere să dialoghez cu dumneavoastră. Mi-am dorit demult acest lucru, dar nu știu de ce nu prea îndrăzneam. Vă mulțumesc mult pentru participarea la emisiune, pentru sinceritatea de care ați dat dovadă. Vă doresc în continuare mari succese, să ne mai bucurați cu plachetele dumneavoastră de versuri care emoționează și ne fac mai sensibili, mai buni.

–Eu vă mulțumesc pentru invitație. Mă bucur că ați făcut rost de cărțile mele.

Cărțile își găsesc și ele loc tot mai puțin în lume sau drumul lor este tot mai plin de obstacole către Sufletul omului, iar o carte care nu ajunge la destinatar poate fi considerată o carte ratată.

–Vă mulțumesc.