(Un interviu al elevei clasei a IX-a Nicoleta Caraji cu scriitorul Traian Vasilcău, ambii din Viișoara Edinețului)

 —Cineva asocia cartea cu un ospăț al gândurilor, la care oricine este poftit. Pe cine ați invita dumneavoastră la un astfel de ospăț, și ce bucate literare le-ați propune?

 —Cartea este o cetate de neînvins, dacă este insuflată de Dumnezeu. Ea nu trebuie să aibă termen de garanție limitat, durata ei trebuie să fie Veșnicia și dintre cele două veșnicii ar fi minunat s-o cunoască pe cea Bună! Dacă ar fi un ospăț, l-aș invita pe Creatorul a toate, pe Fiul și Măicuța Lui! Am scris și editat o poezie, se numește „Dumnezeu la o cafea”, în care stau de vorbă cu El. A fost prin 2008-2009, dar și azi îmi mai este dor de acea întâlnire, în doi. Dacă te referi la genurile literare, am scris de toate. Acum câțiva ani ziceam că nu voi scrie niciodată piese de teatru și nici măcar un roman. Ziceam, dar mințeam, fiindcă după acea zicere am scris mai multe piese de teatru, unele liliput, dar și un roman, „Pălămarul”, care poate  fi cartea vieții, morții și-a Reînvierii mele, fizice, nu doar literare.

  —Cum ați stârni gustul pentru lectură tinerei generații?

 —Asta vine din școală și din mediul natural, dar mai ales din Pronia divină. Am înțeles că nu voi putea trăi fără de carte datorită televizunii române și a radioului ieșean și bucureștean, pe care le ascultam pe malul Prutului, până adormeam, dar și grație învățătoarelor mele de limba și literatura română Vera Rusnac din Viișoara și Paulina Rusu din Fetești. Verile mă odihneam activ. Îngrijeam de un copil din sat, ai căror părinți cerșeau prin Rusia, ori pășteam o vacă a vreunei învățătoare–tot cu o carte în desagă eram. Copilul adormea—eu citeam, vaca se întindea pe iarbă să se odihnească–eu mă întindeam la umbra unui copac înverzit cu o carte în mâini. Așa am crescut, ca un copil îmbolnăvit de cărți, Leac pentru care nu mi-a găsit nici mama, nici medicii vremii.

  —Interesul pentru lectură se formează printr-o muncă permanentă. Prin ce caracterizați dumneavoastră această muncă? Și ce simțiți, practicând-o?

 —Simt o mare bucurie citind. M-am născut pentru asta. Cred că la naștere mama nu mi-a dat mai întâi sânul ei, ci o Carte. Altfel nu-mi pot explica boala asta de carte. Când intru într-o bibliotecă sau librărie ochii îmi fug: nu știu pe care s-o las și să n-o iau cu mine. Am impresia că toate cărțile bune stau în acea clipă cu mâinile întinse spre mine, rugându-mă să le iau acasă, imediat.

  —În ce mod vă alegeți titlurile pentru cărțile dumneavoastră, și cât de important considerați că este un titlu în atragerea cititorilor?

 —Foarte important! Lucrez mult la alegerea unui titlu. El trebuie să fie sugestiv, datorită lui cititorul elevat nu va putea trece indiferent pe lângă o carte. Titlul cărții este numele de botez al ei și atunci nu pricep de ce numele unei cărți ar trebui să fie urât, scabros, pornografic, de care să-ți fie scârbă și rușine să-l pronunți la întâlnirile cu cititorii de orișice vârstă?

Cum sunt numele cărților unui scriitor așa este și sufletul lui.

 —Ce e, în viziunea dumneavoastră, o carte de calitate? Dați-ne niște exemple.

 —Sfânta Scriptură este cea mai frumoasă carte din lume și cea mai ziditoare! E și o carte de istorie, și de limbă măiastră, și de cerească Poezie (a se citi: model de Poezie universală), și de comportament, de bune maniere, cum s-ar spune  pe la diverse școli, și de Mântuire!

Citind-o, înveți să trăiești și să fii nemuritor, cunoscând Raiul și Împărăția lui Dumnezeu încă de pe pământ. Noi, scriitorii, trebuie să ne raportăm scurta viață terestră la Dumnezeu, Cel care ni se revelează plenar din această Carte a cărților, insuflată și dictată de Duhul Sfânt!

Alte cărți, care merită a fi menționate, sunt cele care vin din același Izvor de Apă Vie.

 —În societatea actuală asistăm la o criză a lecturii. Unii ar spune că lectura este o activitate depășită. Descoperiți un adevăr în aceste afirmații?

 —Lumea nu mai e cea de pe timpul copilăriei și-a tinereții mele. S-a schimbat, în rău, evident, s-a multrobotizat, citește mai mult, doar că la telefon, iPAD, computer, laptop și fuge de carte ca dracul de tămâie. Iartă-mi sinceritatea, dar eu așa o văd și ceea ce văd aceea spun. Se scriu de mii de ori mai multe cărți decât până acum 30 de ani, când abia venisem la Chișinău; se tipăresc de mii de ori mai multe cărți și se citesc de mii de ori mai puțin cărțile de literatură adevărată. De cele mai multe ori scriitorii stau în fața cărții nou-apărute  și nu știu cui să o dăruiască, de vânzare  nici vorbă  fiind…

 —Cum contribuiți dumneavoastră, ca scriitor, la crearea vorbitorului cult de limba română?

 —Eu scriu și, Slavă Domnului, am ajuns la 85 de cărți de autor, neavând tot atâția ani, și la 14 cărți îngrijite de mine. Am scris și sute de versuri pentru cântece. Mai am în sertare 4 cărți, pentru care sunt condamnat să caut bani ca să le pregătesc pentru editare, apoi să achit și serviciile tipografiei, apoi să mă rog Domnului să mi le ducă, pe aripile Lui, unde  o vrea El: în biblioteci, școli, universități, academii, televiziuni, radiouri, case de cultură, cenacluri etc.

 —Care cărți scrise de dumneavoastră credeți că știu să-l citească pe cititor? (Mă refer la cărțile care plac cititorului).

 —Nu mă plâng. Dumnezeu a fost preabun cu mine. Mi-a dat, pe alocuri, mai mult decât a dat altora și chiar mai mult decât i-aș fi cerut eu vreodată.  E drept că, la un moment, l-am rugat să-mi ia povara din spate, s-o mai împartă și altora, dar nu a îngăduit.

În așa situație fiind, îmi duc și partea de cruce literară, precum pot și precum trebuie să o fac.

Cred că cele 11 volume de Opere Netăcute, editate până acum și volumele 12, 13 și 14 ce urmează să vină pe lume știu să spună cum am trăit, iubit și suferit de la dublul debut editorial din anul 1995 și până în anul 2023, iar romanul „Pălămarul” va da confirmarea apusului și-a Răsăritului unui fir de nisip care am fost, sunt și voi fi!

 —Vă mulțumim  pentru acest interviu, acordat nouă, elevilor și profesorilor din satul dumneavoastră natal.

 —Mulțumesc și eu pentru gândul cel bun, care te-a călăuzit. Dialogul ce l-am purtat vine după multele interviuri realizate de importanți oameni de Cultură și Carte din Moldova, România, Germania, Canada și alte țări. Vă mai spun, la sfârșit, că mi-i dor de Viișoara și de viișoreni și că dorul de care vorbesc este unul mistuitor, care crește de la o carte la alta, în care nu uit niciodată de voi, fiindcă „cine uită nu merită”, așa cum adeverea istoricul, poetul și omul politic Nicolae Iorga, în secolul trecut.