Lucrarea subsemnatului va fi dedicată descifrării unui rost dintr-un distih dabijian, despre care Adrian Păunescu a scris că este genial, iar Ioan Alexandru a zis că este un poem memorabil!

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”.

Nu am pretenția că voi putea exprima unicul rost ascuns în distih, ci doar unul dintre acestea.

Reciți aceste cuvinte ca pe-o rugăciune și simți cum toată făptura ți-i numai Dor.

Un intraductibil sentiment, fior sau boală, acest dor nevindecat, de care românii nu se vor putea lepăda niciodată, ca de aripile ori aripa de sub cămașă, făcând trimitere la o altă cutremurătoare metaforă dabijiană.

Vai de criticii care declară că poetul de la Codrenii Cimișliei a suferit de metaforită, care, în viziunea lor vizuinară, e ceva inadmisibil pentru un scriitor.

Ba din contra!-zicem noi, ceilalți, cine suferă de preadulcele dor al Metaforei și îl cunoaște, amplificându-l și dăruindu-l umanității, este de trei ori Fericitul și nu un păgubit, nici un păgubitor de suflete, pe care tot el le păstorește din Dor și cu Dor.

Un dor obișnuit?-ne vom întreba?

Un dor sfânt, de care au parte doar îngerii lui Dumnezeu?

Poeții, cel puțin unii dintre ei, pot completa armata angelică a Supremului Împărat?

Mai multe sunt întrebările decât răspunsurile aflate, într-o lume, unde, vorba lui Mihai Eminescu, „omul de rând are aceleași apucături: să mănânce, să bea, să se-mbrace, să alerge după fuste, copii să facă, să sperie lumea, strâmbându-se în fel și chip, ca să pară mai mult decât ceea ce este; acesta i-i scopul în vederea căruia intră omul în ființă. Nu-i așa, domnule, nu-i!”.

Mihai Eminescu avea, bineînțeles, în vedere lipsa de dor sublim a românului din timpul său antum.

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la cine s-a referit Nicolae Dabija în primul vers din analizatul distih:

Doru-mi-i de Dumneavoastră.

Doru-mi-i de Tine, Doamne, a dorit să spună poetul, nevoit să poarte într-o mână o stea, cu ale cărei colțuri a scris, și o sabie de dor înflorit într-alta.

Cât a trăit pe-acest pământ, vorba lui, a avut un dor nepotolit de Dumnezeu, de Dumneavoastră, de Dumnezeul din orice om bun și cu Dor.

Dor găsit, uneori sau deseori sau totdeauna?

Un om fără Dor nu avea să ia parte la toate bucuriile și durerile compatrioților săi, care îl rugau să le fie Aproape.

Un om fără Dor nu avea să-și jertfească veacul pentru dezrobirea celorlalți, mulți și obidiți semeni.

Un om fără Dor ar fi ales huzurul și nu nesomnul, de dragul și întru mântuirea sufletelor cititorilor lui.

Printr-un om fără Dor n-ar fi lucrat Cuvântul Atoateștiutorului nostru.

Un om fără Dor n-ar fi acceptat să fie Apostol al Neamului românesc din Basarabia, știind cum și-au terminat existența pământească toți Apostolii Domnului Iisus Christos, cu excepția lui Ioan!

Dar unui om cu “doruri interzise” cum îi este dat să trăiască, viața fiindu-i un continuu “maraton printre gloanțe?”.

Acel om, frații mei, a fost Nicolae Dabija, al cărui mesaj, după Mihai Cimpoi, „era plin de dor, pe care-l credea pe bună dreptate etern”.

Eugen Simion menționează că „poetul este mai întâi un preot care, prin rugăciunile lui, dezleagă norii și provoacă ploile binefăcătoare”.

Din dor și drag de neamul său, bineînțeles.

Din dorul asemuit unei ferestre săpate în zid, prin care să năvălească Lumina lui Dumnezeu.

Iată ce este dorul cel mare, care răbufnește precum izvorul nestăvilit al Luminii printr-o fereastră ce are legătură directă cu cerurile din Înalt.

Din “cerul lăuntric” al poetului urcând spre pridvorul Creatorului fără de început și sfârșit.

Talent și dimensiune mesianică, conform adeveririi lui Eugen Simion, Poetul hărăzit nouă, românilor și, mai ales, basarabenilor ostracizați de veacuri, Nicolae Dabija a încălțat sandalele de Apostol al celor mulți și muți de durere, reamintindu-le că dacă ei vor tăcea, atunci pietrele vor striga!

Și poporul a pornit ca o armată în urma lui.

Când următorii voiau să bea, le dădea Apa Vie a Sfintei și Dreptei Credințe.

Când următorii voiau pâine, le dădea Mană din Sfânta Scriptură și pâine puhavă din cuptorul inimii lui.

Minte lucidă și suflet cald, Poetul a fost un trimis al Divinului în cruntele vremi ale neamului înrobit de satan.

Lucrurile certe trebuiesc spuse pe nume, în caz contrar îl vom supăra, în primul rând, pe Cel de ni l-a trimis ca Luminător în noaptea ocupației rusești, ce de la 1812 parcă nu mai are de gând să plece de pe acest pământ românesc.

Unii dintre însoțitorii Poetului, în drum spre Țara strămoșească a Făgăduinței, au tras în el din spate, dar Părintele Veșniciilor i-a lecuit orice rană, cu excepția dorului de Dumneavoastră, care se contopise cu întreaga-i ființă, transformând-o într-un Dor național!

-Acum a sosit ceasul dezrobirii noastre!—a strigat Poetul, urcat pe dealul de lacrimi al oștenilor săi înarmați până-n creștet cu versetele și psalmii Scripturii.

-Lepădați zdrențele înstrăinării! E timpul să ne îmbrăcăm doar în Cuvânt, e timpul să știm că venim din Cuvânt și nedezicerea de El ne va duce în Țara Făgăduinței, în Canaanul românilor, care este chiar după acest deal al lacrimilor noastre, de pe care vă îndemn la Iubire și Neuitare de Neam!

Poporul îl asculta, dar mai și cârtea contra Călăuzei din ceruri.

Poetu-și ierta potrivnicii, iar atunci când obosea, dispărea, pentru o vreme, în pustia din gânduri, unde îngerul Domnului îi oblojea rănile noi cu săruturi divine.

Evada pentru o vreme, apoi încă pentru o vreme, până Stăpânul Atotputernic a hotărât că a venit și vremea odihnei trimisului său, misiunea apostolească urmând a fi predată altui Poet. Care-o fi acela, doar Unul Dumnezeu știe, deocamdată doar El.

Constantin Brâncuși, când a fost întrebat cum a sculptat pasărea măiastră, a răspuns că el nu a vrut, de fapt, să sculpteze pasărea, ci doar zborul.

În altă variantă acest răspuns sună astfel: „Eu nu sculptez păsări, ci zboruri”.

Nicolae Dabija nu a scris și nu a descris nicidecum omul, ci dorul din el, din zidul cel însuflețit, dorul nepotolit după Fereastră, adică după Făcătorul/Creatorul său.

Eminescian vorbind, vor trece anii cum trecură și într-o zi ne vom da seama că-n urma Învățătorului basarabenilor nu au rămas niște cărți, ci o desagă de doruri, unuia dintre care, având formă laconică de distih, i-am și consacrat această prelegere de nu mai știu câte doruri pornite să-l cheme și să ni-l readucă în inimi pe Marele nostru dor nevindecat, Nicolae Dabija!