Etichete

, , ,


(Un interviu de Dumitrița-Raluca Parfentie cu scriitorul Traian Vasilcău (Traianus)

–Domnule Traianus, notați undeva că scrieți, dar nu vă citiți. De ce nu vă citiți?

–Într-o maximă am scris că regretul meu odată și odată va fi că nu voi putea citi toate bibliotecile existente pe pămînt. Mă mai gîndesc și la biblioteca din Alexandria, care a ars și atîtea cărți s-au pierdut. Aș fi fost un mare egoist dacă mi-aș mai citi cărțile editate și n-aș citi avalanșa de cărți ce rămîn, oricum, necitite, după plecarea terestră a omului. Minimalizez măcar un pic numărul de volume rămas necitit de Dincolo și-l citesc în perioada mea efemeră pe pămînt. Cărțile autorilor sunt scrise și tipărite pentru alții. Ca un Dar. De fapt, cărțile mele nici nu se prea vînd. Se dăruie pe ele însele cărțile mele. Au venit ca un Dar și trebuie să plece ca un Dar. Și-n felul acesta gîndesc că toți autorii ar trebui să-și dăruie cărțile, iar eu ar trebui să citesc cărțile altuia, altcineva ar trebui cărțile mele să le citească și tot așa.

–Adică mergem pe principiul că dar din Dar se face Rai și construim un nou paradis?!

–Sigur! Chiar și conceperea unei cărți e o corvoadă, iar în momentul cînd apare pe lume nu te mai bucuri. În perioada facerii ei te bucuri: de la momentul scrierii, la momentul culegerii, redactării, introducerii corecturii întîia, a doua, a treia, iar cînd apare cartea deja parcă nu-ți mai aparține, parcă nu mai este deloc a ta.

–Poate pentru că unele lucruri trebuie privite doar de departe, ca să ne placă.

–Cred că o carte apărută trebuie să fie considerată de autor drept o etapă depășită, drept o boală învinsă, iar din momentul apariției cărții trebuie să uite de ea și să se consacre lucrării viitoare.

–Ca scriitor, visați și la biblioteci de oameni? Dacă tot ați menționat înainte că vă este frică de faptul că n-o să reușiți să citiți toate cărțile, cel puțin să citim oamenii?

–Da, acesta e un mare regret. Întotdeauna cînd aud că a mai murit cineva, gîndesc nu la chipul lui fizic, ci la biblioteca de cunoștințe și de sentimente care se duce. Mai ales din oamenii care au fost nemaipomenite biblioteci de carte!

Sunt foarte mulți dintre aceștia. Cum s-a putut risipi o catedrală în felul acesta, ce nu va mai putea fi reînălțată de altcineva, fiindcă orice om este irepetabil. Cu plecarea unui mare om de cultură sau de știință pleacă sub templele de iarbă o academie!

–Ce să facem ca toate drumurile să ducă la literatură?

–Nu știu dacă toate drumurile trebuie să ducă la literatură, că am fi iarăși prea egoiști. Toate drumurile ar trebui să treacă prin Cultură: drumurile economice, politice, administrative…

Cultura ar trebui să fie un fel de pod, care nu poate fi ocolit de nici un domeniu. Acesta e marele paradox: trăim într-o epocă hipermodernă, dar cu un grad de cultură minim. Acesta e lucrul ce mă deranjează.

Literatura e un domeniu al celor Aleși, care o scriu sau care o citesc. Un consumator de literatură e pe jumătate scriitor. În ziua de azi nu fiecare cititor e apt de a percepe actul literar. Acest cititor pe măsură e un Dar foarte rar. De aia cînd întîlnim un cititor versat, care ne-a citit, ne-a înțeles, ne-a memorat, măcar jumătate din ceea ce-am vrut noi să spunem, dacă nu în totalitate, atunci considerăm că scrierile noastre au sens. Și merită să continuăm.

–Vorbeați despre scrierile de acum. La ce lucrați acum?

–Am în lucru un volum de eseuri, maxime și poezii, se numește „Altfelizvodirea”, într-un singur cuvînt. Va apare la Alba Iulia. Mai am în lucru un volum de versuri pentru cîntece: „Sărutul mării”, ce va apare la Chișinău, și alt volum, căruia azi i-am dat a treia denumire, celelalte două le-am omis, volum de pamflete și poezii sociale, care inițial se numea în manuscris „Groparii demnității noastre”, apoi „Fariseii în anticamera lui Dumnezeu” și astăzi se numește „Prădalnicii din crăiia lui Dumnezeu”. Îmi place să lucrez asupra cuvîntului și să caut cuvinte compatibile între ele.

–Dumneavoastră cum vă alegeți cuvintele?

–Cineva spunea că un scriitor trebuie să caute cuvintele care au demnitate.

–Există și cuvinte care-și pleacă uneori-deseori capul?

–Sunt și cuvinte smerite, acelea se numesc: psalmi. Am și un volum de psalmi. M-ai întrebat la ce lucrez. Iată la aste trei cărți lucrez, ca să le văd pînă la sfîrșitul anului editate. De la anul viitor cred că voi lucra la un proiect mai mare, din 7 volume, plus cele din sertar. Vreau, în sfîrșit, să-mi redactez din toate cele 5000 de pagini, tipărite și în proces de lucru, Opera Omnia, Integrala Traianus sau Opere Netăcute, de autor.

–O altă minune a lumii, a opta deja.

–Poezia cred că este una dintre marile minuni ale lumii. Toate cele 7 minuni pot fi pipăite: o cascadă, un turn… Poezia nu e pipăibilă, ea poate fi doar văzută cu gîndul, percepută cu inima sau cu al treilea ochi, al sufletului ori al conștiinței. Poezia, repet intenționat, pentru mine este una dintre marile minuni ale lumii. Literatura, în fond. Pentru că dacă luăm Biblia, și ea este o mare lucrare divină de literatură, care-l sfințește pe cel care-o citește în fiece zi.

–La început a fost Cuvîntul. Cuvîntul a fost Dumnezeu. Aceasta înseamnă că avem un Dumnezeu pe vîrful limbii și că de fiecare dată, cînd vorbim urît sau spunem un lucru negativ, murdărim, practic, imaginea lui Dumnezeu?

–Corect, corect spus. Eu întotdeauna cînd aud un cuvînt nelalocul lui, urît, din gura unui scriitor sau Om de cultură, mi se pare că iau parte la o blasfemie. La un scriitor, mai ales, ori Om de cultură, pentru care Cuvîntul e unealta lui de orice zi, așa ceva este inadmisibil!

–Sunt curioasă: zilele trecute citeam undeva că memoria unui fluture începe de la stadiul de omidă. De unde începe memoria unui cuvînt?

–Am impresia că nu noi ne scriem cuvintele, ci ele ne scriu. Încă într-un dialog cu Victor Teleucă filozofam noi așa, în niște seminare neoficiale și am ajuns să-i dau dreptate că nu noi scriem Poezia, ci Poezia ne scrie. Deci, într-un fel, noi suntem memoria cuvintelor, nu ele sunt memoria noastră.

–Dar poate fi omul o greșeală ortografică?

–Suntem greșeli în totalitate. Suntem o greșeală ortografică, cel puțin o dată în zi, dacă nu mai mult. Suntem și o literă din Dumnezeu, precum e titlul unei cărți de-ale mele, dar suntem și o greșeală ortografică, pe care suntem obligați s-o mai și corectăm.

–Scrieți foarte mult despre cer, despre Dumnezeu, despre crini. E o influență din partea lui Cioran sau a mai multor scriitori?

–Cioran îmi plăcuse la început, dar mi-am dat seama la juneție că dacă-l urmez mă pot pierde, fiindcă Cioran, pe cît de frumos este, pe cît de metaforic, pe atît și de antidivin, de diabolic.

–Ce citește poetul Traianus?

–Nu am citit foarte multe romane în viața mea, nici prea multă literatură străină, dar pare-mi-se că am citit cam tot ce s-a publicat în literatura română, de la începuturi și pînă prin anul 1995. Acum îmi place să citesc ceea ce n-am citit, în internet poți găsi azi orice nu puteai găsi ieri.

Îmi place mai mult să citesc lucruri, stări, arbori, chipuri, zîmbete, lacrimi, păsări decît cărți.

Noi, într-un fel, suntem niște imitatori: poeții, pictorii, compozitorii. Imităm lucrurile deja existente în natură. În natura oamenilor și-n natura naturii, a lucrurilor din ea. A citi este o necesitate, dar nu una stringentă, mai ales pentru un om format într-un circuit de valori general-umane și suprem-divine.

Să citim ce scriu ceilalți, pe care scabrozitățile nu i-au orbit și să recitim. Vine o perioadă cînd este mai important pentru un creator, cu c mic, să recitească lucrurile. Chiar recitindu-l pe Eminescu, pe Cioran și pe alții, acum găsești alte noi sensuri.

Marele merit al unui scriitor este să treacă timpul peste el și să vină o altă generație sau alte generații de cititori și să găsească în lucrările acelor scriitori Rosturi pe care nici nu le-au bănuit generațiile de pînă la ele. Să se preteze la noi și noi recitiri și la noi și noi redescoperiri, de ce nu?

–Poezia, atunci cînd se scrie, se pune o plombagină asupra realității sau asupra viselor poetului?

–Nu cred că Poezia este un fel de exprimare a realității, eu încerc să fac o simbioză, nu știu doar pe cît îmi reușește. Mai ales în pamflete, unde e rîsul meu ironic, iar în poezie—plînsul, și ca să le înglobez, precum scria Nichita Stănescu ori Ion D. Sîrbu despre rîsu-plînsu, aceste două fațete și ale creației mele, nu pot face abstracție de nici una dintre ele, dar nici să le înglobăm prea mult în literatura noastră.

Trecem prin această realitate, dar autograful nostru trebuie să-l lăsăm prilej trecerii. Existăm în realitate, că n-avem încotro, dar un scriitor are obligația să demonstreze că este mai presus decît orice realitate.

–Cîte ore din această (i)realitate o dedicați poetului și cîte ore cetățeanului?

–Chiar dacă nu scriu, creierul îmi funcționează într-o stare poetică, de creație, aș spune. Scrii, citești, discuți… Eu și cînd scriu un răvaș pe internet nu-l fac sec, vrînd ca și răspunsul de la celălalt om să fie la fel. Încerc să fie creație în tot ce fac. Chiar și într-o formă de salut, de răspuns, de conversație la telefon. Și în felul acesta creatorul cel mic trăiește într-o stare permanentă de… creație.

–Muza dumneavoastră are drept la odihnă?

–Nu cred că există odihnă pentru omul care scrie cu adevărat. După părerea mea, sunt scriitori cu chemare permanentă și scriitori de ocazie, care pot să scrie, dar pot și să nu scrie, ca și fumătorii: pasivi sau activi. Un scriitor adevărat este cel care nu poate fără să scrie. Un scriitor cronic, bolnav incurabil de această maladie. Este, într-adevăr, o patimă de nedescris. De aceea un scriitor ca Eminescu sau un compozitor ca Chopin, trăind ambii doar cîte 39 de ani, au lăsat în urma lor material pentru 15 volume de poezie, publicistică, teatru, povești, romane etc., sau o Niagară de simfonii Chopin.

Numai pînă la 39 de ani!

Chestia asta nu se explică. Oamenii au trăit, înseamnă că au fost hărăziți să trăiască doar pentru și întru actul lor creativ.

–Mă gîndesc că vin sărbătorile de iarnă și vreau să vă întreb dacă și copilăria dumneavoastră a fost tot un fel de Poem?

–Chiar gîndeam la începutul acestui interviu, cînd mă întrebai ce anume citesc, să-ți răspund că citesc poemele zăpezii.

Aștept să ningă. Pentru că cel mai frumos poem pe care nu-l poate scrie nici un poet este ninsoarea. Cea mai frumoasă pictură pe care n-o poate așterne pe șevalet nici un pictor este ninsoarea.

–Cum ar trebui să pășim atunci cînd ninge?

–Noi locuim în Poezie, în Artă, dar nu ne dăm seama. Iată, această cădere a frunzelor este Poezie. Noi călcăm prin Poezie. “Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:/După întristare vine-o bucurie”, scria cîndva George Topârceanu.

După această cădere a frunzelor imediat vine ninsoarea. După întristare vine-o bucurie și atunci mai mare bucurie decît să te regăsești în copilărie nu există, pentru că Mircea Eliade în eseul “Elogiu satului românesc” scria că adevărata copilărie, marea copilărie a unui om se întîmplă numai în sat, numai în centrul Universului!

Și unde poate fi mai frumoasă această cădere, această muzică a surpării decît într-un sat de unde vin și eu, de pe malul stîng al Prutului, de la Viișoara Edinețului, unde cred că a nins cel mai frumos în cea mai frumoasă copilărie pe care mi-a fost dat să o am eu.

–Dacă ar fi să ciocănim acum la ușa trilogiei ce-o avem în față:”Regăsit în cer”, apărută la Iași, care poezie ne-ar deschide?

–„Zăpezile din cer”, dacă suntem în avanpremiera ninsorii.

(Citește poezia-n.n.)

–Mi-am adus aminte de săniile care visează copii…

–Trase de cerbi sau de reni. La noi n-au fost trase nici de cai, nici de cîini. La noi săniile, unde copiii treceau pe post de voievozi, erau trase de părinți sau de niște copii mai mari.

Evident că scriitorul are un mare atu în comparație cu ceilalți. Ca nimeni altul, el își poate păstra această copilărie sau alte stări importante ori perioade ale vieții lui, într-o carte.

Iar o carte, ca să-l parafrazez pe Ion Caraion, care spunea, de fapt, o poezie, poate fi mai veșnică decît un imperiu.

Scriitorul trebuie să se aventureze a scrie mai departe, pentru că are cel mai mare atu și cele mai mari posibilități să oprească timpul printr-o carte.

–Dacă viața ar fi un poem al unui singur cuvînt, care ar fi acel cuvînt?

–Fiecare autor va răspunde diferit la această întrebare.

–Cum ați răspunde dumneavoastră?

–Nu știu… Dacă viața unui om este un cuvînt, atunci acel cuvînt va trebui să fie El sau va trebui să fie Unul, sau va trebui să fie numai Cuvîntul!

–Vă mulțumesc!

Radio Moldova,

2013

(din cartea în pregătire)