Etichete

, , , , , , , , , , , , ,


(Un interviu de Daniela Gherman cu Traian Vasilcău (Traianus)

–Bună seara! Vă mulțumesc pentru că ați găsit timp să veniți la noi, la Radio Moldova Tineret, la emisiunea ce propune  tuturor să descopere marile personalități ale țării noastre.

–Bine v-am găsit!

–Pentru început o să vă întreb un pic despre adolescență. Acea perioadă în care credem că știm totul, dar totul ni se pare nou. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

–E vorba să facem o excursie prin amintiri. Adolescența mea a fost una între rîs și plîns ori viceversa, pentru că am crescut într-o familie de 5 copii fără tată. Eram în pîntecele mamei cînd tata plecase la Domnul deja. În felul acesta am fost și sunt marcat în continuare.

Eu cred că adolescența este primul pas către cunoașterea lumii. Anume în adolescență am început să fiu nebun după cărți. Aveam o bibliotecă în sat, acum îmi dau seama: cam sărăcuță, dar atunci îmi părea că este un întreg univers. Era adăpostită în cadrul Primăriei și iată în adolescența mea primară într-o zi am pășit pragul acelei biblioteci. Mi-am luat o geantă de cărți, dar geanta aia nu mi-a prins bine decît pentru o zi. A doua zi am dus cărțile și mi-am luat altă geantă. Lucrul acesta s-a întîmplat pînă în a treia zi, cînd mi-am dat seama că bibliotecara nu este la lucru. Am întrebat de toată lumea și mi s-a spus că, probabil, e plecată pe undeva. Am căutat-o două zile. Nu venea. Cineva mi-a dat un sfat:s-o caut acasă.

Am găsit-o. Dar cum erau bibliotecarele înainte? Și-acum, probabil, la sat muncesc și-n grădină, au grijă și de animale, de păsări și de bibliotecă.

A venit doamna Emilia, nu prea bucuroasă, la bibliotecă și mi-a dat un sfat, spunîndu-mi astfel: Ia-ți un sac de cărți și o săptămînă nu veni, că am și eu treburile mele.

Iată așa citeam eu: cu sacii.

–Ați deprins din acei saci cu cărți anumite lucruri valoroase, care v-au ajutat pe parcurs?

–Da, pentru că nu prea eram bun la muncile agricole. Mama mă punea să prășesc în grădină, dar alături de porumb dacă mai creștea și o buruiană, eu pe alocuri tăiam porumbul și lăsam buruiana. Nu-mi reușea totdeauna, mama era supărată, și-mi spunea: Du-te în casă, ia creionul și scrie, că tu ești bun numai de creion!

În felul acesta și mama mi-a stimulat pofta asta de lectură, poftă nestăvilită pînă azi.

Acum dacă aș fi adolescent și aș locui în Chișinău, am impresia că n-aș mai ieși din biblioteci.

Pînă prin anii 1989-1990 bibliotecile erau sărace și doar în grafie chirilică, puține cărți de peste Prut erau doar la Biblioteca Națională.

Trăiam într-un fel de semiunivers sau accesul la universul cărții era limitat. Acum este nelimitat, însă nu prea mai e timp de citit.

Au apărut alte priorități și dorul după ce tînjeam atunci acum ne-ar fi împlinit, de nu ne-ar fi stăvilit de timp.

–Tot în acea perioadă cum luați deciziile: prompt sau stăteați la dubii, mai cîntăreați?

–Eu întotdeauna am luat decizii ad-hoc. Ceea ce nu este bine, aș spune, dar nefiind om pragmatic, am și pierdut în majoritatea cazurilor din viața aceasta, pentru că nu omul real din mine lua decizii, ci omul care este visător. Am ajuns la o vîrstă cît de cît importantă, dar nu m-am vindecat de boala luării deciziilor la modul poetic. Am încercat de cîteva ori să fiu pragmatic, dar întotdeauna coarnele de berbec mi s-au frînt de zid, iar zidul a rămas același, impenetrabil.

–Decizia de a urma studiile la facultatea de Istorie și științele sociale a fost decizia dumneavoastră?

–Aici a fost o decizie cam pragmatică, pentru că era firesc să urmez calea spre ziaristică sau spre filologie. Astea-mi plăceau, însă am consultat ce examene trebuia să susțin la cele două facultăți și apăreau niște probleme acolo. Atunci am găsit o facultate ce ar fi intermediară și nestrăină mie, fiindcă-mi plăcea și istoria, dar și literatura.

Numai nu limba… moldovenească, oral.

Scriu și nu prea comit greșeli gramaticale, dar intuitiv scriu așa. Atunci am ales istoria, pentru că acolo era examen la istorie, la științele sociale, compunere   și convorbire. Am trecut la toate aceste obiecte cu nota maximă 5, la convorbire  am luat cele 3 puncte maxime și am răzbătut! Unul dintre 30: așa de mare a fost concursul în acel an!

–Dacă adolescența dumneavoastră ar fi o poezie, ce titlu i-ați da acum?

–Să vă spun o imagine poetică din adolescența mea. Prutul a curs în grădina noastră, la Viișoara, dar el era împrejmuit cu un hotar de sîrmă ghimpată. Veneau grănicerii sovietici, care nu vorbeau limba română, iar noi vorbeam limba rusă, fiindcă o învățam la școală zilnic și atunci ne-am întrebat cum să-i îmbunăm, ca să vedem și noi realitatea de peste Prut. Poezia de peste Prut, pentru că pe atunci România pentru noi semăna cu o poezie. Să auzi pe cineva vorbind în limba ta peste Prut și să nu poți vorbi cu el?

Am creat niște zmeie din carton, le-am legat cîte o ață și pe ele am scris:„Hei, voi cine sunteți, că vorbiți ca și noi?”. Le trimiteam, dar, din păcate, nu primeam nici un răspuns.

Deci, poezia ceea nu avea ecou.

Altă poezie făceam. Veneau acei grăniceri, noi le dădeam struguri, nuci și vin din beci, ei ne dădeau, în schimb, binoclul printre firele de sîrmă ghimpată, ca pentu cîteva minute să privim realitatea românească prin binoclu.

Iată poeziile adolescenței mele!

–Dacă v-am întrebat despre perioada adolescenței, acum o să vă întreb și despre perioada studenției. Ce amintiri vă leagă de ea?

– O perioadă turbulentă. Lucian Avramescu scria că tinerețea este starea revoluționară a sîngelui. Păi pentru mine chiar a fost starea revoluționară a sîngelui. Venind la Chișinău m-am trezit în epicentrul Mișcării de Eliberare Națională. Toate mitingurile și demonstrațiile erau ale mele. De la studii fugeam la mitinguri, la demonstrații, considerînd de datoria mea să fiu pe baricade. Consider și-n ziua de azi că atunci cînd anumite valori ale societății sunt în pericol sau trebuie apărate, poetul nu trebuie să rămînă în turnul lui de fildeș. În acele momente iarăși am avut parte și de prieteni, și de neprieteni. Vreau să vă mai spun un lucru: Ultimii bani care mai erau la organizația de Comsomol a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” i-am irosit într-un mod foarte frumos. În perioada aia, cînd organizația era condusă de niște ucraineni și ruși, noi am reușit să aducem la Universitate așa interpreți antisovietici ca Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Ion Zubașcu, Constantin Dragomir, Grupul „Vouă” și „Crai nou”.

Tinerețea mea a fost pe tăișul unei coase ori a unei lame de cuțit, dar așa este destinul meu.

–Poezia de cînd s-a înrădăcinat în sufletul dumneavoastră și de cînd ați înțeles că puteți să scrieți?

–Am impresia că poeții nu apar la un anumit moment, ci sunt predestinați. Apar într-un moment cînd este cea mai mare necesitate de ei. Am început să scriu din adolescență, am continuat în tinerețe, dar cînd ești tînăr trebuie să fructifici acea perioadă, pentru că după aia apare familia și-ntr-un fel, nu că se pierde poezia, dar se pierde Timpul poeziei!

–Inspirația a servit experienței proprii pe care ați trăit-o?

–Toată poezia mea înseamnă Trăire. Rare sunt poeziile care ar veni din contemplare, din experiența altui om. Sunt poezii durute.

–Să înțeleg că oamenii vă inspiră în creațiile dumneavoastră? Cum depistați acele momente sau acele trăiri ale altor oameni, care la un moment dat vă inspiră să scrieți?

–Dumnezeu lucrează și prin oameni, și într-un moment, cînd poate îți e cel mai greu , îți trimite oamenii necesari ca pe niște mesageri ai Lui. Evident că și din discuțiile cu anumiți oameni apar poezii, subiecte de roman etc. Cea mai mare creație a lui Dumnezeu este omul, dar, prin paradox, pînă la urmă, timpul demonstrează că și cea mai mare decepție a lui Dumnezeu tot omul rămîne.

Și omul, care de la Adam încoace nu a ținut cont de jurămîntul lui în fața Domnului, în eden, a demonstrat pînă la urmă că este purtător și de Rai, și de iad.

Așa precum suntem noi toți.

–Știu că pe lîngă activitatea de scriitor, mai sunteți și analist politic, dacă aș putea spune așa.

–Prea mult pentru mine să fiu comentator sau analist politic. Îmi dau cu părerea, sunt un fel de om revoltat, care-și expune opinia. Eu nu văd scriitorul doar ca pe un om visător. El trebuie să fie expresia celor mulți, dacă nu e—degeaba mai scrie, pentru că în timp…

–La un moment dat se îmbină poezia și…

–Realitatea. Altfel nu poți. Am scris într-un aforism că sunt ca o pasăre cu două aripi. Una e lirică, una e pamfletară.

–Ați fost director-fondator al Revistei literar-artistice pentru tineret „Phoenix”. De ce anume Phoenix? Ce reprezintă pentru dumneavoastră această pasăre?

–În anul 1993 am înființat Societatea Literară, mai întîi, „Pasărea Phoenix”, transformată ulterior în Societatea Culturală „Pasărea Phoenix”. În anul 1995 am editat două Almanahuri de poezie ale tinerilor „La steaua…”, în colecția „Pasărea Phoenix”. Eu consider că destinul meu este destinul Păsării Phoenix. Am avut un tată. Deși nu l-am știut, el a fost. Între  timp tot acest destin m-a marcat, dar, în fond, eu văd că și destinul Basarabiei tot este unul de Pasăre Phoenix, aceasta însemnînd un simbol al Renașterii din propria cenușă. Din propriul destin, din propria lacrimă poate să renască și un om, și o țară, și un neam!

Phoenix mă reprezintă. Phoenix este și generația tînără, aș spune cu crezămînt!

–Am citit una dintre autocaracterizările dumneavoastră, unde spuneți că sunteți cetățean de onoare al Rănii. Ce reprezintă acest titlu pentru dumneavoastră, pe care vi l-ați atribuit? Sunt niște regrete sau, poate, niște aspirații?

–E o constatare. Basarabia este o rană nevindecată a istoriei. Eu sunt un cetățean al Basarabiei. Pînă nu se va cicatriza această Rană eu rămîn cetățean al acestei Răni. La modul artistic aș putea spune că sunt purtătorul de cuvînt al unui om cu destin vitregit de istorie. Sunt oameni care nu-și pot expune punctul lor de vedere, nici propria lor lacrimă nu și-o pot face publică și atunci eu devin avocatul lor.

Altfel spus, sunt purtătorul de Rană al lor. Și în felul acesta tot sunt un cetățean al Rănii celor mulți, da? Scriind eseuri politice și pamflete blamezi pe unii, dar îi aperi pe alții. Îi aperi pe cei pe care nu-i poate apăra nici justiția!

–Aveți un motto în viață, după care vă conduceți?

–Cîndva aveam un motto:„Din suferinți spre soare”, dar este iarăși un motto ce derivă din Pasărea Phoenix, din simbolul ei.

–Care sunt perspectivele dumneavoastră de viitor în domeniul pe care-l profesați?

–Nu pot să spun. Am atîtea planuri, dar nu prefer să le divulg. Lumea le cam știe. Am mari planuri, nu știu dacă le voi putea duce pe toate-n spinare. Planuri personale și planuri colective. Lucrez la două megaproiecte ale culturii române: Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, din peste 50 de țări și Antologia poeziei românești din mileniul trei. Nădădjduiesc să vină în beneficiul istoriei literaturii române, cum au venit pe timpuri antologiile lui Grigore Vieru „Mama, graiul”, „Constelația lirei”, „Peste leagăn” și „Panorama poeziei românești din mileniul II” a lui A. E. Baconsky.

E pe ultima sută de metri volumul 9 de Opere Netăcute, cu titlul: „Inscripții pe Etern”.  Pe ăsta-l pot spune pentru că celelalte 8 au apărut.

În rest, nici o zi fără poezie, precum spunea Paul Mihnea, un poet pe care l-am cunoscut și, deși era bolnav și la o vîrstă înaintată, mi-a spus că nu trece nici o zi din viața sa fără de un sonet.

Consider că poezia este un rîu, ce vine din munții adolescenței și tinereții, și trebuie să continuie atît timp cît continuă și Umanitatea. Pentru că ea a început cu poezia prin Biblie, care este plină de sacra Poezie. Iisus Christos vorbește prin metafore, prin marea Poezie. Majoritatea propovăduirilor  sale sunt poetice, nu mai zic de Psalmii lui David și Core, și în modul acesta dacă a început cu Poezia, umanitatea nu poate sfîrși, pentru că Poezia este nemuritoare.

Baladele noastre, doinele noastre, folclorul nostru—la fel.

Unii încearcă să fugă de acestea, dar eu cred că noi anume prin ele rămînem în istorie, și să dăinuim, și să tot fim mereu tineri în istorie sau precum scria Petre Ispirescu: să avem tinerețe fără de bătrînețe și viață fără de moarte.

–Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat să veniți la Radio Moldova Tineret, că ați găsit timp și ne-ați onorat cu prezența.

Eu vă doresc mult succes și să reușiți în tot ce v-ați propus.

–Doamne, Ajută!

Radio Moldova,

2015

(din cartea în pregătire)