A nu fi securist nu e la modă

Eram un puști și naiv de tot, în 1987-1988,  încît credeam prietenilor ca unui frate.

Și în timpul acesta eram săpat de toată securitatea care a ajuns să obțină Premii Naționale și de stat, fiindcă lor li se poate.

Nu trimiteam versuri la o revistă, ca să aflu peste ani că  mi-au fost publicate, totuși, niște versuri de-ale Doamnei Doina Uricariu, sub un nume din care doar numele e al meu, a cărei cărți nu le-am văzut.

Versuri publicate în timp ce eu mă aflam în serviciul militar pe insula Sahalin în Federația Rusă și de care am aflat abia cînd am fost exmatriculat din Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” pentru naționalism și am îngrijit de biata mea mamă, țintuită, în paralizie, la pat, pînă s-a  stins.

Stilul literar e unul atît de diferit al creațiilor, încît nu văd cum aș fi semnat eu asemenea poezii.

Erau ani cînd cărți românești se găseau doar la Moscova, iar eu nu am ajuns pe atunci acolo.

Peste ani aveam să aflu cine-mi făcuse trăsnaia, bătînd și insistînd cu ea, pe la mai multe uși de reviste și edituri.

Dl acad. Ion Borșevici mi-a deschis ochii, arătîndu-mi o copie a unei poezii patriotice, transcrisă de cel mai bun prieten de-al meu și dusă unde trebuie. În locurile unde nu a înțeles caligrafia lăsase puncte-puncte…

M-a întrebat: Cunoști cine e? Acesta ți-a fost NAȘUL! Lui îi ofereai toate carnetele cu poezii, pe care el le transcria, din mare Prețuire cică, și numai Dumnezeu știe ce mai făcea cu ele și ce amalgam prepara.

Cînd am aflat revista dispăruse, prietenul meu, cu 10 ani mai mare ca mine, care se avea de bine și cu unii post-moderniști ce nu m-au agreat niciodată–la fel. Dreptul la replică a apărut în ziarul ce mă linșase cu o întîrziere inexplicabilă. Cineva mi-a transmis mai tîrziu că primiseră ordin să nu publice răspunsul meu la complotul cerberiadei.

Peste ani, în 2013, de Ziua Limbii Române, doamna Uricariu m-a îmbrățișat pe Aleea Clasicilor, alături de dna Iuliana Gorea-Costin și Serafim Saka, fiindcă-i plăcuse poemul „Potop Cultural.” Mi l-a solicitat. I l-am oferit.

Apoi i-am scris la e-mail despre faptul confuziei poeziilor ei în locul poeziilor mele din revista demult defunctă și alte tentative și mi-am cerut scuze.

Doamna, din păcate, n-a mai răspuns.

Acum aflu că nu știe. Îmi cer scuze încă o dată pentru acest fapt proliferat în presă dintr-un deceniu în altul, la comanda comuniștilor, mai ales,  iar de cînd a devenit Filat prim-ministru– din 2 în 2 ani.

De fapt, acest Premiu a și fost instituit de Filat cu scopul de a-și plăti robii de pe plantațiile lui.

Recenta desemnare a mea în calitate de Laureat al Premiului Național nu pentru întreaga activitate artistică, ci pentru 20 de cărți apărute în anii 2009 și 2016, a stîrnit însă mare zîzanie în societate. Repet: în aceste volume pe care mi le-am tipărit singur nu există nici un rînd semnat de altcineva, nici în celelalte din totalul de 64.

Tragicomedia în care am intrat, fără voia mea, a fost deconspirată și prezentată din deceniu în deceniu de D. Mihail, drept unica sa Operă din 1990, 2001 și 2014…

I-am și mulțumit o dată pentru aceasta, într-o cafenea.

În 2014 însă, la ucazul lui Filat, cel care finanța revista vărului său, Mihail republică, totuși, același material, umplut cu insulte la adresa mea, care eram dușmanul mediatic nr.1 al lui Vladimir Vasilevici.

Am fost nevoit să-mi pierd timpul și să mă justific  în spațiul public și-n 2014.

Nu a fost prima dată, nici ultima.

De fapt, cînd obțin vreun premiu atunci și apare unicul compromat la adresa mea, iar eu niciodată, din 1991 pînă acum nu am spus că aceste cîteva versuri mi-ar aparține și că ele ar face parte din cărțile mele.

Iată că suntem în 2016 și Erizanu nu inventează nimic nou. A găsit aceleași cîteva rînduri străine, atribuite mie în 1988, cînd eram soldat în Armata Sovietică și despre care am aflat în 1990, cînd farsa „prietenească” a reapărut, deja cu efectul scontat de „amici”. Imediat am fost somat să părăsesc studiile, într-o noapte mama a fost snopită-n bătăi la locul de muncă, mai ales în cap, în scurt timp e paralizată și țintuită la pat, fiind lipsită și de darul vorbirii. Îngrijeam de ea și eram sigur că drumul meu în literatură a luat sfîrșit.

Toți mă uitaseră. Din Chișinău numai Ion Lupan, angajat al revistei „Glasul Națiunii” mi-a tămăduit rănile, îndemnîndu-mă să revin la Chișinău și la Poezie. Privind-o pe mama, neputincioasă cum plînge, nu mai puteam scrie. Doar traduceam din Bunin și Ahmatova, atunci cînd ea, fiind injectată cu eglonil, mai dormea.

Repet: Suntem în 2016, Erizanu a copiat scenariul, însă publică cele 2 poezii scurte separat, ca efectul scontat să fie sporit, adăugînd numai ură și dispreț față de un alt scriitor. Care-i displace.

Și-mi descarcă-n ogradă  un sac de pseudonime, care nu-s ale mele.

Poți să nu iubești omul ce-ți vine în întîmpinare, dar să nu-l saluți și să întorci capul în altă parte e semn de bonton?

Așa procedează Erizanu și subalternul său cu păunul în brațe.

Nu spera și nu ai teamă… Cît adevăr găsesc în aceste cuvinte!

Nici nu speram ca Erizanu să dispună de mai mult talent decît Mihail, pe care îl copie fără permisiune.

Sau are, totuși, permisiune de undeva?

De unde nu-i (talent-n.n.) nici Dumnezeu nu cere.

Și nici nu dă.

Dacă nu-i e sortit de Providență!

Cineva n-a obținut premiul respectiv, din tabăra post-moderniștilor și a hotărît să mă taie din listă, scoțînd din sertarul epocii sovietice același schelet, iar un fost laureat al acestui premiu vrea să-l restituie, fiindcă l-aș fi avut și eu.

El mă desconsideră, considerîndu-mă pășunist, așa cum l-a catalogat, „desființîndu-i” și pe Vieru, Lari, Matcovschi, Aldea-Teodorovici, Dabija etc.

Balalaicu, cel care a scris poemele „Melcul o f… pe mă-sa”  și „E întuneric ca-n cur” are dreptul să-i detracteze pe toți, inclusiv pe tatăl și fratele său, uitînd că elevilor și studenților le este rușine să citească vreun poem scris de el.

Nu mă laud, dar în desele mele întîlniri cu tinerii aflu contrariul: cărțile mele au cititori și poezia ce-o scriu nu se învață forțat.

Oare Laureatul supărat, cu numele-cod cică Apostolul Ioan,  este desăvîrșit din punct de vedere moral? Oare numai dînsul e de referință și merită să pună note oricărui literat?

Eu nu m-am născut pentru premii, drept dovadă am și solicitat Comisiei de stat să suspende decernarea Premiului respectiv pînă la clarificarea situației, insistînd să acționez și în justiție pe cei care-mi aburcă  toate păcatele lumii pe umerii mei.

Îi rog pe toți să înțeleagă că nu am publicate în volumele mele poeziile Doinei Uricariu.

Astfel  că nu am avut cum să particip la Concurs cu creațiile Domniei Sale.

Și port răspundere pentru orice poezie din cărțile mele.

Oare numai din motivul poziției mele civice  s-a și pornit acest război securistic contra unui scriitor care nu este judecat pentru cărțile sale propuse la un Concurs, ci pentru niște versuri atribuite lui acum circa 30 de ani, ajunse dintr-un accident al istoriei să poarte numele său într-o revistă din secolul trecut, farsă pe care neprietenii acestuia au tot înscenat-o pe unde li s-a poruncit, folosind-o  precum un stindard de luptă contra  unui om, atunci cînd au ordin s-o facă?

P.S. Într-o zi am citit un poem cunoscut de-al lui Dumitru Matcovschi semnat de o debutantă în săptămînalul „Literatura și Arta”. Nu s-a supărat poetul.  

Acad. Nicolae Dabija mi-a spus că Domniei Sale tot în perioada U.R.S.S.-ului i s-a publicat o pagină de poezii  străine, purtînd numele lui de poet, în ziarul „Chișinău. Gazetă de seară” și nu s-a supărat, fiindcă poeziile „erau bunișoare”. I s-a mai întîmplat apoi că un scriitor contemporan i-a plasat într-un roman niște pagini dintr-o carte de-a sa. I-a trecut supărarea.

Acuzatul Cărtărescu e învinuit și el de niște pagini, dar tace și merge mai departe. Și scrie și e pururi premiat!În Țară și peste hotare!  Și candidează anual la Premiul Nobel! Și e comercializat în Cartier.

Pentru că este dintr-un partid cu Erizanu?

Un alt biacademician a fost pus la zid pentru asta, dar gloanțele trase în el au fost oarbe și nu a fost demis din funcția sa de conducere pînă azi.

Un alt scriitor a fost și el blamat, dar nimeni nu l-a demis din fruntea unui institut.

O altă poetă s-a trezit cu o poezie de Liviu Deleanu în cartea ei. Nu-nțelegea cum.

Un alt viitor laureat  a trecut printr-un asemenea  calvar. S-a împrietenit cu cel de-l ostracizase și nu i se mai scot ochii de-atunci cu nici o farsă din juneție, din cauza că poziția sa civică nu ar fi pe placul Puterii sau Opoziției Politice.

În vara lui 2015 în cimitirul Central un director de muzeu mi-a prezentat, bucuros, o pagină cu niște rînduri de-ale unui istoric literar din Țară, reproduse într-o carte de tip enciclopedic, apărută la o editură de cartier chișinăuian, purtînd semnătura unui arhicunoscut cercetător literar din Chișinău, care a candidat și el la Premiul Național. În material era notat că basarabeanul fusese acționat în judecată de văduva istoricului român și că se eschiva de la plata prejudiciului material și moral.

N-am publicat pe blog, m-am făcut că n-aud.

În 2001 un istoric literar în etate a republicat cu numele lui în săptămînalul „Literatura și Arta” un eseu de junele pe atunci Dragoș Vicol, apărut cu 7 zile  în urmă în săptămînalul liber și anticomunist „ACCENTE”, unde eram prim-redactor.

Autorul nu a declarat război istoricului.

Scriitorului Ion Cuzuioc i-au publicat niște epigrame în Țară, sub numele altui autor.

Nu s-a enervat.

Colegul Titus Știrbu a pățit-o și el.

A rîs, sub mustăți, și atît.

Lui Sergiu Afanasiu o doamnă-membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova i-a retipărit o carte de poezii pentru copii, inversînd doar cuvintele: aviator cu: cosmonaut și: elev cu: școlar.

Un alt membru al Uniunii va traduce și retipări cu numele lui un întreg Abecedar scris de un renumit pedagog din Federația Rusă. A trîmbițat Afanasiu pe facebook, în ambele cazuri, dar nimeni nu a reacționat, iar noul autor de abecedar a devenit Maestru al Literaturii pentru cartea transcrisă.

La noi există și un plagiator online, zice, mucalit, Mihai Cimpoi…

În 1996, într-un număr al revistei „Limba Română” apăruse 7 poezii de-ale mele, semnate de o debutantă, pe care nu știu nici cum o cheamă. Mi-a descoperit aceasta poetul Ion Struț, care-mi citise volumele. I-am arătat una dintre cărțile mele de debut redactorului revistei, poetului Leo Bordeianu, iar el mi-a spus că în schimb îmi oferă tot atîtea poezii în numărul următor.

Așa a fost.

Și n-am criticat-o măcar cu o literă pe acea jună poetă.

Oare de ce scriitorii preferă să-i omoare pe unii și să-i cuprindă pe alții?

Oare numai din lipsă de Suflet în ei?

Doamne, arată-ți Fața din mulțime!

P. P. S. Îmi scrie un scriitor: „Asta e haita. Fii tare.”

 

––Cum să fiu tare, cînd dintre confrați Vă am doar pe Dvs și pe Dumnezeu?–îi răspund.

 

––Nu-i puțin. Ei n-au pe nimeni. Doar intenția lui Balalaicu-Păun de a mătura străzile ca să întoarcă Premiul. Să rîzi și să plîngi.